O istorie înfricoşătoare: asediul Leningradului de către germani… 900 de zile şi 1 milion de morţi

Asediul Leningradului (de către germani a marelui oraş din Rusia) a durat din septembrie 1941 până în 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial. Până la sfârșitul acestui asediu, se crede că 632.000 de locuitori au murit. Artileria germană a atacat oraşul Leningrad (acum, denumit St. Petersburg) pe 1 septembrie 1941. Leningradul era unul dintre obiectivele principale ale „Operațiunii Barbarossa”, aşteptându-se să cadă asemenea unei frunzi de toamnă.

Germanii, îmbătaţi de succesul inițial al „operaţiunii Barbarossa”, au decis să nu distrugă oraşul. Hitler şi generalii săi au crezut că, odată ce Leningradul era înconjurat și bombardat din aer și de către artilerie, ruşii nu vor mai continua lupta, iar oraşul va fi predat. Bombardierele germane au trimis o mulţime pliante de propagandă în oraș, susținând că populația ar muri de foame dacă nu se va preda.

Elita conducătoare a Leningradului a impus legea marțială în iunie 1941, ca reacție la succesul iniţial al „operaţiunii Barbarossa” (URSS a fost invadată de Germania pe 22 iunie 1941). Autoritatea guvernării orașului a fost predată generalului-locotenent Popov, comandantul garnizoanei orașului, A. A. Jdanov, șefului comitetului local de partid și P. Popov, șeful Executivului sovietic al orașului.

În septembrie 1941, Leningradul era înconjurat total de germani

Mulți din Leningrad se așteptau ca germani să atace și să ocupe orașul. Cu toate acestea, o apărare rusească fermă, dar şi unele probleme de organizare ale naziştilor, au făcut imposibilă cucerirea Leningradului. Până pe 8 septembrie 1941, tancurile germane se aflau la doar 15 km de Leningrad, orașul fiind astfel „tăiat” de restul Rusiei, pe plan terestru. Desigur, ruşii au încercat alimentarea pe calea aerului şi a apei, dar ambele căi au fost atacate în mod constant de către germani. Oamenii lui Hitler au bombardat continuu orașul, distrugând centralele electrice care furnizau Leningradului energie electrică.

Când germanii au invadat Rusia în iunie 1941, populația din Leningrad era de aproximativ 2.500.000 de oameni. Cu toate acestea, după ce germanii au avansat în Rusia, încă 100.000 de refugiați au intrat în oraș. Zona pe care autoritățile orașului o controlau producea doar 1/3 din ceea ce era necesar pentru cereale, 1/3 din necesarul pentru cărbune, 1/12 din necesarul pentru zahăr și jumătate din necesarul de carne. Pe 12 septembrie 1941, responsabilii orașului au estimat că aveau următoarele bunuri alimentare: făină pentru 35 de zile, cereale pentru 30 de zile, carne timp de 33 de zile, grăsimi pentru 45 de zile, zahăr timp de 60 de zile.

Cel mai apropiat depozit feroviar în afara orașului se afla la aproximativ 150 de km est, la Tihvin, dar acesta va cădea germanilor pe 9 noiembrie 1941. Până la jumătatea lunii septembrie 1941 (la două săptămâni de la începutul asediului), Leningradul a fost înconjurat şi „tăiat” de restul Rusiei… iar acest asediu a durat numai puţin de 900 de zile. Şi mai mult decât atât, Stalin a ordonat ca toate bunurile vitale din oraș, care ar fi putut ajuta în apărarea Moscovei, să fie mutate din Leningrad în capitală.

Totul a fost raţionalizat

Raţionalizarea a fost introdusă aproape imediat. Soldații și muncitorii au primit cel mai mult, urmaţi de funcţionari, apoi de către persoanele aflate în întreținere (bătrânii) și copiii. Totuşi, autoritățile orașului nu şi-au dat seama cât de gravă era situaţia. În timp ce anumite produse alimentare erau raționalizate, restaurantele continuau să servească în modul lor obişnuit.

De asemenea, autoritățile nu au reușit să-i informeze pe locuitori de penuria de produse alimentare; acest lucru a fost, probabil, făcut în așa fel încât oamenii să nu intre în panică. Dar, dacă oamenii ar fi cunoscut situația reală, aceştia şi-ar fi putut planifica mai bine rezervele alimentare. Numărul de magazine alimentare a fost redus drastic, pentru a permite un control mai bun, dar, în acelaşi timp, acest lucru a însemnat că oamenii trebuiau să stea la coadă mai mult timp. Totuşi, în aceste condiţii, era imposibil să nu existe o „piaţă neagră” a alimentelor.

Oamenii se încălzeau cu mobilierul din case

Iernile în Leningrad sunt extrem de reci, iar iarna lui 1941-1942 nu a făcut excepție. Lipsa de combustibil a însemnat că utilizarea energiei electrice în locuințe a fost interzisă, industria și armata având prioritate. Kerosenul pentru lămpile de petrol a fost aproape imposibil de obținut; lemnul a devenit principala sursă de căldură, iar oamenii au început să-şi ardă mobilierul din casă şi plăcile din podea.

Câinii şi pisicile erau sursele de hrană

Produsele alimentare necesare pur şi simplu lipseau. Pâinea se obţinea foarte greu, iar oamenii trebuiau să stea la coadă ore întregi, pe un ger năprasnic, pentru procurarea ei. Câinii și pisicile au început să fie vânaţi pentru carne, unii vorbind chiar şi de poveşti de canibalism – cadavre de oameni îngheţate erau folosite pentru hrană…

Locuitorii beau lapte din intestine de oaie

Întrucât rezervele de făină de grâu erau extrem de reduse, autorităţile au ordonat folosirea de materii prime substitute pentru producerea pâinii. Astfel, au fost folosite soia, orzul şi ovăzul; s-a utilizat chiar şi celuloza, dar şi seminţe de bumbac, pentru a produce pâine. Orașul a dezvoltat metode ingenioase de a produce „produse alimentare”: intestinele de oaie şi de pisici erau fierte, aromatizate cu ulei de cuișoare, iar lichidul rezultat a devenit un înlocuitor pentru lapte; algele marine au fost folosite în supă.

Se mânca chiar şi grăsimea de la unsul utilajelor…

În ciuda tuturor eforturilor depuse, locuitorii din Leningrad aveau parte doar de 10% din aportul zilnic de calorii necesare, deşi cea mai mare parte din munca lor era una intensivă. Un scriitor din oraș, Tihonov, povestea despre muncitorii care mâncau grăsimea din mașinile de fabrică și care beau uleiul din cutiile de petrol, aşa de flămânzi erau. Oamenii se prăbușeau în fabrici și pe străzi și mureau.

Sute de mii de morţi…

Oraşul organiza înmormântările în masă, pentru a face față numărului celor morţi. Dacă groparii nu puteau fi găsiţi, erau folosiţi explozibili, pentru a face găuri în pământ, iar cadavrele erau pur și simplu aruncate acolo, cu speranța că zăpada le va acoperi.

În noiembrie 1941, în timp ce asediul se afla în faza incipientă, 11.000 de persoane au murit de foame, adică peste 350 de oameni pe zi. În decembrie 1941, au murit 52.000 de locuitori, adică 1.600 pe zi. Totuşi, acestea sunt cifre oficiale; ele nu includ persoanele care au decedat la domiciliu sau pe străzi și ale căror cadavre au fost găsite niciodată. Decesele oficiale pentru întregul asediu de 900 zile este de 632.000 de persoane; cu toate acestea, unii cred că cifra cea mai probabilă se apropie de 1 milion.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.