Minunile călugărilor din Tibet: învieri din „morţi” după 7 ani, dansuri fără oprire timp de zile întregi, topirea zăpezii cu ajutorul căldurii propriilor trupuri!

Tibetul este o regiune plină de mistere. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în cel de-al doilea război mondial, mai mulţi occidentali au ajuns în Tibet şi au rămas uimiţi de ceea ce au întâlnit acolo.

În primul rând, occidentalii au rămas înmărmuriţi de misticii care umblă goi în gerurile cele mai mari, producând numai prin voinţă, o căldură mai mare a corpului, ca să poată rezista temperaturilor atât de scăzute. Oamenii aceştia străbat ţinuturi întregi fără nicio pauză, fără mâncare şi băutură, şi vorbesc de la depărtări de mulţi kilometri între ei, fără să se audă unul pe altul.

Învieri din morţi

Dacă pentru noi, oamenii obişnuiţi este un adevărat miracol, pentru misticii tibetani, nu: învierea unor oameni, care pentru orice muritor de rând ar putea fi socotiţi morţi. Maiorul Yeats-Brown, povesteşte în cartea sa „Bengal Lancer” două cazuri de învieri din morţi, la care a fost de faţă în Tibet. Adeptul se supune unei pregătiri de 24 de ore, care constă dintr-o curăţare, ţinerea unui post şi înghiţirea de aer, înainte de a cădea în transă. Adeptul se află într-o stare de ameţeală, de parcă ar fi înghiţit oxigen. După aceea, apăsând pe arterele de la gât, cade în nesimţire. Elevii lui îl îngroapă. Într-unul din cazurile la care maiorul a fost de faţă, acesta a văzut cum adeptul a stat un ceas întreg în această transă asemănătoare cu moartea. Medicii care i-au consultat trupul, au declarat că nu mai dădea niciun semn de viaţă. În momentul învierii, adeptul şi-a revenit.

Doctorul Alexander Cannon, un psihiatru şi savant din Londra, a făcut şi el o călătorie prin India şi Tibet, unde a fost de faţă la o asemenea „înviere”. Călăuza lui, un yogin din Tibet, l-a condus în palatul lui Dalai Lama, unde a avut loc impresionanta redeşteptare la viaţă. Înviatul zăcuse mort 7 ani şi învierea a avut loc în faţa tronului pe care stătea Dalai Lama. Un număr mare de călugări, care purtau făclii uriaşe arzând, au intrat în sală cântând şi au continuat melodiile lor triste înconjurând tronul marelui Lama într-un cerc mare. Dalai Lama, cu ochii la cer rostea mereu rugăciuni, pe când 8 oameni au intrat în sală aducând un sicriu uriaş de piatră.

Ei au depus sicriul la picioarele lui Lama, apoi au ridicat capacul. Doctorul povesteşte: „Am dat cu ochii de un om care părea mort. Mi s-a dat voie să-l pipăi. Pulsul nu i se simţea deloc şi nici bătăile inimii. Corpul îi era ţeapăn şi rece ca piatra. Ochii – ca la un om mort de mai mult de 24 ore. I-am pus o oglindă la gură, dar sticla nu s-a aburit, cea mai bună dovadă că nu mai exista respiraţie. Toată aparenţa era a unui om mort de-a binelea”. În momentul acesta, Dalai Lama a rostit câteva cuvinte într-o limbă necunoscută şi – o minune – cadavrul a deschis ochii, omul a început puţin câte puţin să se mişte şi să se ridice, până ce a rămas şezând.

Sprijinit de doi călugări, el s-a sculat şi s-a îndreptat cu paşi slabi spre marele Lama, s-a înclinat în faţa lui şi s-a întors iar la sicriu. Tot timpul nu şi-a luat ochii de la Dalai Lama. N-au trecut nici câteva minute şi corpul fu iarăşi fără viaţă. Omul acesta era cu adevărat mort sau era numai în transă? Marele Lama a spus că omul fusese „mort” 7 ani întregi şi că de-abia după alţi 7 ani va învia din nou.

Călugări care dansează zile şi nopţi întregi, fără să se oprească

O altă exploratoare celebră a Tibetului a fost franţuzoaica Alexandra Neel, care a trăit 14 ani în această ţară misterioasă. O mare parte din timp, ea a fost călugăriţă budistă. A cunoscut mulţi călugări, care dansau zile şi nopţi fără să se oprească o clipă şi fără să ia vreun pic de mâncare în gură. Tot ei puteau să străbată drumuri extraordinare de lungi, care pentru un om obişnuit ar fi fost cu siguranţă ucigătoare. Călugării, pentru a ajunge la această dexteritate în mers şi la această putere de rezistenţă, trebuiau să urmeze un antrenament care în limba tibetană se numeşte „Lung-gom”.

Prin propria voinţă, o căldură mai mare a corpului care rezista frigului

Tot doamna Alexandra Neel a povestit cum călugării tibetani au învăţat-o cum să suporte frigul, ei mărindu-şi temperatura corpului printr-o tehnică numită „Tumo”, ce implică folosirea respiraţiei. Un călugăr a trimis-o pe franţuzoaică să se scalde într-un râu rece ca gheaţa şi după aceea să stea goală, nemişcată şi să-şi petreacă astfel noaptea. Era la începutul iernii, la o înălţime de vreo 3.000 de metri deasupra mării şi, spre marea ei mirare, nu s-a ales cu nicio răceală.

Călugării tibetani luau prosoape mari, care le băgau în apele reci, apoi le lăsau să îngheţe bine; la urmă, călugării îşi înveleau corpul cu ele, stând astfel până când le uscau cu propria căldură a trupului. Într-un alt exerciţiu, călugării se băgau în zăpadă până la gât şi stăteau astfel până se topea zăpada din jurul lor.

Toate lucrurile povestite mai sus ni se par nouă de domeniul fanteziei; totuşi, ele există şi au fost văzute de mulţi oameni de bună credinţă. Este o minune?

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.