Dacă ar exista o flotă uriaşă de nave extraterestre prin galaxia noastră, Calea Lactee, am fi noi, oamenii, capabili de a le detecta? Ce motive ar putea avea o civilizaţie extraterestră avansată pentru a plasa sondele spaţiale în jurul sistemului nostru solar şi în jurul întregii galaxii?
În SF, căutarea unor lumi locuibile a fost imortalizată în seriale TV (gen Star Trek), în care căpitani-eroi conduc plini de curaj nave spaţiale interstelare. Totuşi, din punct de vedere matematic, economic şi tehnologic, cea mai eficientă metodă pentru a explora spaţiul cosmic este aceasta: trimiterea de „sondă Von Neumann” în întreaga galaxie (numite astfel după John Von Neumann, cel care a stabilit legile matematice ale sistemelor auto-reproducătoare).
O sondă Von Neuman este un robot ce este planificat să ajungă către sisteme solare îndepărtate, şi, odată ajuns acolo, va crea singur „ateliere de lucru” în care se va autoreproduce în mii de exemplare. Mai degrabă un satelit „mort” şi nu o planetă reprezintă destinaţia ideală pentru sondele Von Neumann, din moment ce ele pot ateriza şi decola cu uşurinţă, iar aceşti sateliţi nu prezintă eroziuni. Odată ajunse pe suprafaţa satelitului natural, sonda-robot se va folosi de depozitele de fier, nichel etc. ce să găsesc acolo, pentru a crea materia primă necesară construirii „fabricii de produs roboţi”. În acel loc, s-ar crea mii de sonde asemănătoare, care se vor răspândi în căutarea altor sisteme solare. Astfel, s-ar putea explora cât mai eficient întreg Universul.
Similar cu procesul prin care viruşii se răspândesc în întreg corpul, în întreg spaţiul cosmic ar putea exista milioane şi miliarde de sonde Von Neumann ce s-ar găsi în toate direcţiile. În acest fel, o galaxie cu un diametru de 100.000 de ani-lumină ar putea fi analizată complet în jumătate de milion de ani. Dacă o sondă Von Neumann ar găsi pe un sistem solar dovada unei vieţi primitive, ea ar putea sta într-o stare inactivă pe unul din sateliţi, aşteptând „activarea” până la punctul în care civilizaţia va evolua suficient pentru stabilirea primei colonii lunare. Un asemenea scenariu s-ar putea întâmpla şi în cazul nostru; e posibil ca o asemenea sondă Von Neumann de origine extraterestră să se găsească şi pe Luna noastră.
Sonda Von Neumann ar putea folosi trei scenarii de deplasare: prin zbor standard, prin utilizarea gravitaţiei imense din jurul unei stele (asemenea unei praştii) sau prin folosirea energiei rezultate din mişcarea stelei în jurul centrului galactic. Aceste ultime două manevre sunt de 100 de ori mai rapide şi mai eficiente decât zborul standard.
Sondele extraterestre Von Neumann ar putea fi oriunde în galaxia noastră sau în restul Universului. Însă toată problema este aceea dacă noi avem capacitatea de a putea detecta aceste sonde; ele se pot camufla, astfel încât noi n-am avea nicio şansă să le observăm. Cealaltă posibilitate de detectare (descoperirea unor rămăşiţe ale unor asemenea sonde) este şi ea puţin probabilă; orice civilizaţie capabilă de explorare interstelară va deţine cu siguranţă ingineri pricepuţi care vor fi capabili să construiască sonde ce au abilităţi de auto-reparare, ţinând cont de marile distanţe parcurse.
La final, toate datele strânse de sondele extraterestre Von Neumann vor fi puse într-o gigantică arhivă galactică. Aceste date ar putea fi „furate” de orice civilizaţie care ar fi destul de avansată tehnologic pentru a putea pătrunde într-o reţea informaţională galactică… şi astfel s-ar putea afla toate informaţiile despre extratereştrii aflaţi în miliardele de sisteme solare…