Mormântul legendarului rege Arthur – un mister dezlegat

Farsele realizate cu scopul de a câştiga profit nu s-au limitat niciodată doar la lumea laică. Mulţi aşa-numiţi „oameni ai lui Dumnezeu” s-au numărat dintotdeauna printre cei mai activi farsori, în special cei ce pretind că au linie directă cu Atotputernicul. Deosebit de inventivi s-au dovedit călugării şi preoţii medievali, încercând permanent să înflorească veniturile abaţiei sau diocezei lor pretinzând că deţin o bucată din „adevărata cruce” pe care a fost răstignit Iisus sau moaştele unor sfinţi cunoscuţi sau orice alte relicve capabile să atragă peregrinaje.

O astfel de farsă a fost gândită şi pusă în aplicare de către călugării de la mănăstirea Glastonbury din Anglia. Până în 1150, ei încurajaseră zvonul că Sfântul Graal, despre care se presupunea că fusese adus la Glastonbury de către Iosif din Arimateea după moartea lui Hristos, a fost depus (de o mână invizibilă) în Fântâna de Potire. În 1191, ei au afirmat că au descoperit, în curtea mănăstirii, mormântul misticului rege Arthur şi al soţiei sale, Guinevere. Astfel, Glastonbury a devenit principalul obiectiv turistic medieval din Anglia.

Cine a fost regele Arthur?

Câteva date istorice: Arthur, despre care se spune că a reuşit să oprească invazia saxonilor în secolul al Vl-lea, a fost o figură legendară în întreaga Europă erudită a momentului respectiv, datorită romanului best-seller Istoria regilor Angliei, al lui Geoffrey din Monmouth (1135). Totuşi, nimeni nu se îndoia că Arthur a existat cu adevărat: Nennius, un călugăr galez din secolul nouă, citise în „Analele de Paşte” galeze, cum Arthur îi învinsese pe saxoni în bătălia de pe Dealul Badon din anul 518 şi apoi cum a murit luptându-se cu fiul său, Modred, în bătălia de la Camlann din 539.

Poate că era sau nu era adevărat ceea ce călugării aveau să afirme mai târziu; şi anume că, în 1184, regele Henric al II-lea i-a spus abatelui său ceea ce aflase de la un bard galez: Arthur fusese îngropat la aproape cinci metri adâncime între două piramide de pe pământurile mănăstirii Glastonbury. Probabil nu e nicio coincidenţă că aceasta poveste a ieşit la iveală doar după ce abaţia a ars aproape complet, la 25 mai 1184.

În 1191 se descoperă un mormânt…

În timpul reconstrucţiei, în 1191, ultima rugăminte a unui călugăr pe moarte a fost să-l îngroape într-un loc unde două cruci stăteau pe doi piloni de marmură, sub formă conică. Probabil amintindu-şi profeţia, groparii au săpat mai mult decât de obicei şi, la 2,2 metri adâncime au dat de o lespede. Pe partea interioară a acesteia se afla o cruce din plumb inscripţionată: Hic jacet sepultus inclytus Rex Artorius in insula Avalonia („Aici se odihneşte renumitul rege Arthur, în insula Avalon”).

Ţinutul Glastonbury, odinioară o insulă înconjurată de mlaştini, era cunoscut şi sub denumirea de Avallon, „Insula Merelor”. O asociere cu legendara insulă Avalon era, oricum, binevenită.

Săpând în continuare, la 5 metri adâncime, au descoperit un mare coşciug din stejar, iar înăuntrul acestuia, scheletul unui om imens, al cărui craniu era zdrobit, aparent, în urma unor lovituri puternice. Un smoc de păr blond ce s-a desprins de schelet când acesta a fost atins aparţinea unui alt schelet, mai mic. Cel puţin aşa au pretins călugării. Gerald Galezul, unul dintre cei mai de încredere cronicari ai acelei epoci, afirma un an mai târziu că a văzut scheletele şi că inscripţia de pe crucea de plumb mai menţiona şi numele „Regina Wenneveria”. Fără îndoială că aşa a fost. Dar nu este dovadă ca descoperirile aveau legătură cu regele Arthur.

Scheletele au dispărut ca prin farmec, dar crucea a rămas în circulaţie secole de-a rândul. În 1607, anticarul William Camden a publicat o gravură a acesteia, în care numele Arthur era scris Arturius.

În 1962, arheologul doctor Ralegh Radford, începând o operaţiune de excavaţii la locul mormântului, a dovedit că, într-adevăr, călugării ajunseseră cu săpăturile la 5 metri. De ce ar fi făcut acest lucru dacă n-ar fi existat nicio fărâmă de adevăr în toată povestea sau dacă ei n-ar fi crezut în ea?

Farsa călugărilor – dovedită

Astăzi se vehiculează ideea că aceşti călugări au fost nişte şarlatani. Lingvistul James Hudson de la Oxford pretinde că stilul latinesc din inscripţie dovedeşte că această cruce este un fals din secolul al XII-lea, la fel de îndepărtat de latina secolului al VI-lea ca şi engleza modernă de engleza arhaică a lui Shakespeare. Mai mult de atât, oasele lui Arthur nu au fost singurele oase faimoase găsite, atât de convenabil, după incendiu. Călugării au pretins că ar fi deshumat şi moaştele Sfântului Patrick, ale cărturarului Gildas din secolul al V-lea şi chiar ale arhiepiscopului Dunstan – care, de altfel, se odihneşte în pace la Canterbury de peste două secole.

Probabil ei au descoperit un mormânt anonim şi au inventat restul. În orice caz, publicul s-a îndrăgostit de această poveste, iar Glastonbury a devenit, în curând, cea mai bogată mănăstire din Anglia.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.