Cu mii de ani în urmă, a domnit un rege pe nume Ghilgameș: legendele ne spun că el era 3/4 zeu şi 1/4 om!


Ghilgameș reprezintă un erou mitic și semizeu, comun principalelor mitologii din Mesopotamia, personajul central al unei capodopere de poezie mitografică, apărute în Sumer, reluate în Akkad, în Babilon, în Asiria, sub numele convențional modern de „Epopeea lui Ghilgameș”. Ghilgameș, este totuși văzut de savanți ca o personalitate istorică de când inscripțiile găsite i-au confirmat existența prin asocierea sa cu alte personalități. Dacă Ghilgameș a existat, a trăit probabil și a domnit ca rege în anii 2800-2500 î.Hr. Lista regilor sumerieni pretinde că Ghilgameș a condus orașul Uruk timp de 126 de ani. Conform inscripției din Tummal, Ghilgameș și fiul său, Ur-Nungal, au reconstruit sanctuarul zeiței Ninlil din Tummal, cartierul sacru al orașului Nippur.

Descendenţa lui genealogică, care l-a făcut mai mult decât un semizeu, mai mult decât jumătate zeu jumătate muritor, era impresionantă. Tatăl lui, Lugalbanda, atât rege cât şi mare preot în Uruk, era un fiu al zeiţei Inanna (strănepoata zeului-extraterestru Anu, marele conducător al Anunnakilor) şi era înzestrat cu determinativul „divin”. Mama lui, Ninsun, era o fiică a marilor zeităţi Ninurta şi Ba’u, ceea ce explică de ce Ghilgameş era descris ca fiind din „esenţa lui Ninurta” (fiul cel mai de seamă al lui Enlil – fiul lui Anu). Însăşi Bau avea o origine deloc mediocră: ea era fiica cea mai mică a lui Anu.

Dar acesta nu e pedigree-ul complet al lui Ghilgameş. El se născuse în prezenţa şi sub ocrotirea lui Utu (fratele geamăn al Inannei şi nepotul lui Enlil) – un aspect care i-a făcut pe cercetători să-l numească pe Utu/Shamash „naşul“ lui Ghilgameş. Potrivit versiunii hitite a Epopeii lui Ghilgameş, el era mândru, dăruit cu o statură supraomenească – atribute fără îndoială moştenite nu de la tată („Regele scund”), ci din partea mamei, căci mama lui Ninsun, zeiţa Bau, era pur şi simplu „Cea Mare”.

Înzestrat cu talente şi vitejie de câţiva zei, înalt, musculos şi bine făcut, Ghilgameş era asemănat cu un taur sălbatic; îndrăzneţ şi spirit neîmblânzit, el îi provoca în mod constant pe tinerii oraşului la meciuri de lupte (pe care le câştiga întotdeauna). De o aroganţă nestăpânită, lui nu i-a scăpat nicio fecioară. Intr- un sfârşit, bătrânii oraşului au apelat la zei să-l oprească pe Ghilgameş atunci când acesta a început să pretindă „dreptul celui dintâi” asupra mireselor în noaptea nunţii lor.

Ca răspuns, zeii au modelat în stepă un bărbat sălbatic ca dublură a lui Ghilgameş. Numit Enkidu, sarcina lui era de a-l proteja pe Ghilgamesh şi de a-l forţa să-şi schimbe apucăturile. Descoperind că aveau printre ei un primitiv necizelat care nu ştia să gătească mâncare şi ocrotea animalele, bătrânii oraşului l-au dus în afara oraşului cu o prostituată, ca să înveţe căile oamenilor. Ea l-a curăţat şi l-a îmbrăcat şi i-a făcut părul bucle; când în sfârşit s-au reîntors în oraş, el era o copie a lui Ghilgameş! Provocat la trântă de neîncrezătorul Ghilgameş, Enkidu s-a luptat, l-a învins şi a infiltrat în el umilinţa; iar cei doi au devenit tovarăşi inseparabili.

Lipsit de mândria sa şi pierzându-şi bravura, Ghilgameş a început să se gândească la îmbătrânire, la viaţă şi moarte. O serie de vise şi de semne prevestitoare, incluzând un obiect ceresc prăbuşit, l-au convins pe Ghilgameş că ar putea evita sfârşitul unui muritor dacă s-ar alătura zeilor în lăcaşul lor ceresc. Aşa că, împreună cu soția lui, Ghilgameș l-a căutat pe acest strămoș al său, Utnapiştim, pentru a obține secretul nemuririi. Ghilgameș, ajunge într-o grădină magnifică unde fructele și copacii erau din pietre prețioase. Acolo locuia Utnapiştim, strămoșul său. Punându-i întrebarea care îl chinuia, răspunsul primit de la strămoșul său a fost unul descurajant: omul nu poate scăpa de destinul său de muritor. Totuși, aceștia i-au dat lui Ghilgameș un mod de a amâna moartea, dezvăluindu-i locul unde se găsește Planta Tinereții, cea care dă tinerețe celui bătrân. Ghilgameș reușește să găsească planta, dar o pierde din imprudență pe drumul de întoarcere, revenind în Uruk cu mâna goală.

Gilgameş a domnit 126 de ani şi a fost urmat pe tron de fiul său, Urlugal. Moartea lui, ca şi întreaga şi tragica lui poveste, lasă fără răspuns întrebarea care e tema ei centrală: poate omul – chiar dacă ar fi parţial divin – să evite mortalitatea?


Lasă un comentariu