Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 1)

În primele trei secole ale existenţei Bisericii creştine, Sfinţii Ignaţiu, Irineu, Justin, Origen, Clement din Alexandria, Tertulian s-au mulţumit să scrie împotriva ereticilor şi când un popor fanatic a vrut să-l masacreze pe Manes (fondatoul maniheismului, teorie care atribuie creaţiei ideea celor două principii, binele şi răul, în luptă unul contra celuilalt), episcopul de Gashara, Arhelaus a alergat să-i ia apărarea şi l-a scos din mâinile acestor furibunzi. Poate că această conduită provine din neputinţa de a acţiona altfel, pentru că de la începutul secolului al IV-lea, când împăraţii s-au creştinat, papii şi episcopii au început persecuţiile imitându-i pe păgâni. Până atunci ereziile nu erau pedepsite decât pe linie canonică.

Primele semne de Inchiziţie au apărut încă din anul 382: secta manihesită era condamnată la moarte

Împăratul roman Teodosiu (379—395, ce a susţinut creştinismul, creând şi primele legi care să-l consolideze), precum şi urmaşii lui au ordonat pedepse corporale pentru ereticii creştinismului. Cei mai periculoşi erau consideraţi maniheiştii: în anul 382 Teodosiu a emis o lege care îi condamna la pedeapsa capitală, la confiscarea bunurilor în folosul statului şi-l însărcina pe prefectul pretoriului să numească inchizitori şi delatori pentru a-i descoperi şi trage la răspundere. Puţin după aceea, un alt împărat roman, Maximus, a dat pe mâna călăului, la Treves, pe spaniolul Priscillian şi pe adepţii lui, ale căror opinii au fost considerate eronate de către episcopii spanioli. Aceşti prelaţi au cerut cu o „milă” atât de zeloasă ca priscillianiştii să fie schingiuiţi, încât împăratul nu le-a putut refuza nimic. Nu a depins însă de ei ca să nu i se taie capul Sfântului Martin, ca unui eretic, pentru că a cerut ca lui Priscillian şi adepţilor lui să li se comute pedeapsa cu moartea şi să fie trimişi în exil. Sfântul Martin a fost fericit să plece din Treves şi să se întoarcă la Tours.

Puterea imensă a Papilor

Asemenea măsuri s-au înmulţit în secolele următoare. Papii au profitat de slăbiciunea suveranilor lor pentru a-şi asuma drepturi fără limită. Puterea lor în timp a ajuns atât de mare, încât tronurile n-au mai avut stabilitate decât dacă erau date sau acceptate de papă. În anul 754, papa Ştefan al II-lea i-a dezlegat pe francezi de jurământul de credinţă făcut lui Childeric al IIIl-lea, regele lor legitim, şi a permis cu de la sine putere lui Pepin, fiu al lui Carol-Martel, să se încunune cu coroana Franţei. În anul 800, papa Leon ai IIIl-lea l-a încoronat pe Carol ce! Mare ca împărat al Orientului. Aceşti doi regi au primit, cel puţin în aparenţă, ca pe o mare onoare sceptrul din mâna papei. Ei nu prevăzuseră că acest sistem nepolitic îi obliga, pe ei şi pe urmaşii lor, să se târască la picioarele Romei.

La sfârşitul secolului al IX-lea, papa Ioan al VIII-lea a inventat indulgenţele pentru cei ce mureau luptând împotriva ereticilor. 120 de ani mai târziu, Silvestru al II-lea chema pe creştini la eliberarea Ierusalimului. Prima cruciadă a avut loc sub pontificatul lui Urban al II-ea, care a propovăduit-o în toată Europa. Acest război nedrept şi fără motivaţie, murdărit de cele mai monstruoase crime şi cele mai crude excese era comandat de Godefroi de Bouillon, care a cucerit Ierusalimul în anul 1099. Armata cruciaţilor era imensă, dar compusă mai cu seamă din fanatici sau sceleraţi care aveau la activ crime, care mergeau să caute în Ţara Sfântă indulgenţele Sfântului Părinte şi bogăţiile sarazinilor.

Bunurile ereticilor creştini erau confiscate

Alexandru al III-lea a urcat în scaunul Sfântului Petru în anul 1181. El i-a excomunicat pe creştinii eretici şi, confundându-i cu necredincioşii, el a dat indulgenţe şi a acordat viaţă veşnică celor care mureau combătându-i. De atunci, toţi creştinii ortodocşi trebuiau să-i denunţe pe fraţii lor bănuiţi de erezie. Nenorocire pentru cel care îndrăznea să le ofere adăpost! Duceau cu ei anatema. Excomunicarea se întindea şi asupra celui ce aţâţa la erezie, ca şi asupra ereticului, iar bunurile celui ce i-ar fi protejat erau confiscate, ca şi ale proscrisului pe care l-a protejat.

Papa Inocenţiu al III-lea, creatorul Inchiziţiei

La începutul secolului al XIII-lea, ereticii din oraşul Albi, din sudul Franţei, au fost acuzaţi de tulburări, li s-a declarat război, care a fost cumplit. A fost propovăduit de Sfântul Dominic, în numele papei Inocenţiu al III-lea. Simon, conte de Montfort, a fost şeful, iar contele de Toulouse şi cea mai mare parte a oamenilor săi au fost victimele. Ca urmare a acestui război, Inchiziţia a început să se ridice. A instituit-o Inocentiu al III-lea, în anul 1208, în ţinutul Languedoc din Franţa, nu fără mari eforturi. Pierre de Castelnau, trimis de papă ca să predice împotriva ereticilor, a fost asasinat de cei din Albi, deoarece îl ameninţa pe contele Raymond, protectorul lor. Când s-a aflat despre moartea sa, a fost pus în rândul martirilor Bisericii şi au încercat să-l răzbune: mii de nenorociţi din acest oraş au pierit în flăcări, spre cinstea unei religii care avea la temelie blîndeţea şi toleranţa.

Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea…patru papi care au desăvârşit Inchiziţia

Inocenţiu al III-lea a murit în  1216, înainte de a fi putut să pună Inchiziţia pe baze solide. Honorius al III-lea, care i-a urmat în scaunul papal, a fost dispus să continue această nobilă experienţă. El i-a scris Sfântului Dominic încurajându-l să continue cu zel lucrările pe care le conducea, pentru cea mai mare slavă a Domnului. Dominic s-a achitat foarte bine de această misiune, în timp ce el organiza inchiziţia la Albigeni, Honorius o făcea în Italia. În 1224 ea funcţiona aici, încredinţată călugărilor dominicani. Cinci ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea a îndreptat Închiziţia spre tribunal, consfinţind-o prin legi.

În 1233, când Sfântul Ludovic a dat Inchiziţiei din Franţa o consistenţă solidă, după legile conciliului de la Toulouse,  Narbonna şi  Beziers, Grigore al  IX-lea s-a gândit s-o facă să înflorească şi în Spania. Încă de la înfiinţarea Inchiziţiei existau călugări dominicani în regatele Castiliei, Navarei şi Aragonului. Prin urmare, e posibil ca ea să fi funcţionat deja, deşi era departe de splendoarea pe care avea să i-o dea Sfântul Ferdinand, regele Spaniei. Papa Grigore al IX-lea a trimis tuturor episcopilor acestor regate, în special Iui Esparrago, episcop de Tarragona, dispoziţii în care îi cerea să numească inchizitori şi să-i trimită în parohii.

Papa Inocentiu al IV-lea a sfârşit prin a perfecţiona această sfântă instituţie. Papa Urban al IV-lea, devenit de atunci sfânt, s-a ocupat şi el cu spor de aceasta şi a ştiut să aprecieze zelul călugărilor predicatori.

Şiretlicul Inchiziţiei care n-a avea voie să condamne la moarte

Imediat puterea Inchiziţiei n-a mai avut limite. La început, totuşi, ea nu avea dreptul să pronunţe pedeapsa cu moartea. Dar s-a consolidat repede, pentru că legea unui suveran obliga pe judecător să condamne la moarte orice acuzat trimis la tribunal de Inchiziţie cu acuzaţia de erezie. E destul de surprinzător să observăm că inchizitorii inserau la sfârşitul sentinţei o formulă în care judecătorul era rugat să nu aplice ereticului pedeapsa capitală, în vreme ce s-a dovedit, prin multe exemple, că dacă judecătorul, pentru a se conforma rugăminţii inchizitorului, nu trimitea pe vinovat la moarte, era el însuşi dat în judecată, ca suspect de erezie, conform unei dispoziţii din regulament, articolul 9. Bănuiala rezulta bineînţeles din neglijenţa judecătorului, care nu respecta legile civile cu privire la eretici, deşi se angajase prin jurământ să o facă. Deci această rugăminte nu era decât o formalitate zadarnică, dictată de ipocrizie, care singură ar fi fost capabilă să dezonoreze sfânta instituţie.

Inchiziţia, mână în mână cu episcopii catolici

Cum prima lege a conciliului de la Toulouse, din anul 1229, ordonase episcopilor să aleagă în fiecare parohie un preot şi doi-trei laici cu o bună reputaţie, care să jure că vor căuta permanent pe eretici, în case, în pivniţe, în orice loc s-ar fi ascuns şi să-l anunţe imediat pe episcop, pe seniorul locului sau pe administratorul lui, după ce şi-au luat toate măsurile ca ereticii descoperiţi să nu poată fugi, inchizitorii acţionau cu acordul episcopilor. Închisorile episcopale şi ale Inchiziţiei erau adesea aceleaşi şi cu toate că în cursul procedurii inchizitorul putea acţiona în numele lui, el nu putea, fără intervenţia episcopului, pronunţa sentinţa definitivă, nici condamna la închisoare pe viaţă.

Glorioasa Inchiziţie spaniolă, consolidată de regele Ferdinand şi regina Isabela

Disputele frecvente între episcopi şi inchizitori asupra limitelor autorităţii lor, asupra rămăşiţelor pământeşti ale condamnaţilor, l-au determinat pe papa Sixtus al IV-lea, în 1473, să declare Inchiziţia independentă şi s-o separe de tribunalul episcopilor. Disensiunile dintre episcopi şi inchizitori au slăbit vechea inchiziţie în Spania. Se pretinde chiar că aici ar fi fost îndepărtată cu totul, când Ferdinand al V-lea, soţul celebrei Isabella, s-a urcat pe tronul Castiliei. El a adăugat acestei coroane pe cea a Aragonului, prin moartea lui Ioan al II-lea, tatăl său, cea a Grenadei, pe care a cucerit-o de la mauri şi cea a Navarrei, pe care a răpit-o lui Ioan Albert. Imediat ce s-a urcat pe tron, Ferdinand şi Isabella s-au preocupat de întărirea glorioasei Inchiziţii. Aceasta este cea care a dominat în Spania de la 1481 până în secolul al XIX-lea. Inchizitorii şi-au stabilit tribunalul în mănăstirea Sf. Paul a părinţilor dominicani din Sevilla, şi aceasta s-a întâmplat la 2 ianuarie 1481, când a fost promulgat primul lor act juridic.

Când a văzut că Inchiziţia se întărea, papa a fost rugat să dea acestui tribunal o formă care să mulţumească pe toată lumea. Se cerea ca procesele care au loc în Spania să fie definitive şi fără apel la Roma. Isabella se plângea, în acelaşi timp, că a fost acuzată că n-avea alte scopuri decât să-şi însuşească, împreună cu inchizitorii, averile celor condamnaţi. Papa Sixtus al IV-lea a acceptat totul, a lăudat zelul reginei şi şi-a reprimat orice mustrare de conştiinţă în legătură cu confiscările.

Torquemada, marele monstru inchizitor

O bulă din 2 august 1483 stabilea, în Spania, un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Thomas de Torquemada, fanatic de o cumplită sălbăticie, capabil, mai mult decât oricare altul, de a îndeplini intenţiile lui Ferdinand şi Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Inchiziţia a condamnat, sub acest monstru, mai mult de 10.000 de victime pe an, iar el a deţinut funcţia de mare inchizitor timp de 18 ani… Era atât de detestat, încât nu ieşea decât escortat de 250 funcţionari ai Inchiziţiei. Avea pe masă, în permanenţă, un dinte de licorn, căruia i se atribuia virtutea de a descoperi şi de a anihila acţiunea otrăvurilor. Cruzimea lui i-a atras numeroase plângeri, încât însuşi papa a fost înfricoşat şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa sfântului părinte.

La solicitarea Inchiziţiei, peste un milion de evrei au fost deportaţi

La solicitarea aceluiaşi Torquemada, Ferdinand al V-lea, supranumit Catolicul, a alungat din regatul său toţi evreii, acordându-le trei luni, din clipa publicării edictului, după care le era interzis sub pedeapsa cu moartea să mai rămână pe pământurile Spaniei. Aveau voie să  ia cu ei tot avutul, însă fără aur şi argint. Torquemada şi-a întemeiat acest edict, în dioceza din Toledo, pe o interdicţie dată tuturor creştinilor, sub pedeapsa de excomunicare, de a oferi ceva evreilor, chiar şi lucrurile necesare vieţii. După aplicarea acestei legi, au plecat din Catalonia, din regatul Aragon, Valencia şi alte provincii supuse dominaţiei lui Ferdinand, aproximativ un milion de evrei, dintre care cei mai mulţi au pierit în mizerie. De aceea evreii au comparat răul pe care l-au suferit în acele timpuri cu cele de pe vremea lui Titus şi Vespasian.

Expulzarea evreilor a produs o mare satisfacţie tuturor regilor catolici. După ce  s-au  scurs cele trei luni acordate prin edict, inchizitorii au început cercetările. Cu toate că nu mai rămăseseră atunci decât puţini evrei în Spania, au fost o mulţime de victime şi numărul nenorociţilor condamnaţi ca evrei a fost enorm, în comparaţie cu numărul real de evrei ce au făcut imprudenţa de neconceput să nu fugă din ţările lui Ferdinand al V-lea. Au fost prinşi, ca evrei eretici, cei care mâncau împreună cu evreii, sau chiar numai aceeaşi carne pe care o mâncau evreii, cei ce recitau psalmii lui David fără să adauge la urmă Gloria patri, cei care mâncau lăptuci în ziua de Paşti, cei care făceau horoscopul copiilor !or, cei care luau masa cu rudele şi prietenii în ajunul unei călătorii, aşa cum fac evreii, cei care, pe patul de moarte, întorceau capul la perete, cum a făcut regele Ezechia, cei care făceau, elogiul funebru al morţilort cei care stropeau cu apă în casa morţilor etc.

Marele număr de condamnaţi la moarte prin foc a obligat pe prefectul de Sevilla să construiască în afara oraşului un eşafod de piatră permanent, care s-a păstrat pînă în zilele noastre sub numele de Quemadero (loc al focului). Aici erau aduşi ereticii şi ei piereau în flăcări.

Asasinarea unui inchizitor a adus drept represalii arderea a 200 de eretici

În 1484, Ferdinand al V-lea a stabilit sediul sfântului oficiu în Aragon. Aragonezii, după numeroase eforturi de a împiedica înălţarea acestui odios tribunal în ţara lor, l-au asasinat pe primul inchizitor ce le-a fost trimis. El se numea Pierre Arbues d’Epila. El purta sub haine o cămaşă din zale iar sub bonetă o calotă de fier. Conjuraţii, lovindu-l la gât, au rupt brida armurii de la cap şi i-au aplicat lovitura mortală, în biserica metropolitană din Saragosa, la 15 septembrie 1485. Această crimă a produs o răzmeriţă care a înspăimântat lumea şi a uşurat instalarea Inchiziţiei la Saragosa. Pierre d’Epila a fost considerat martir al credinţei. El făcea minuni şi papa Alexandru al VII-lea l-a canonizat în 1664. Inchizitorii i-au prins pe asasini şi au ars 200 de aragonezi. Un număr şi mai mare a pierit în temniţe sau din cauza ereziei sau pentru că au aprobat uciderea lui Epila. Asasinii principali au fost târâţi pe străzile Saragosei, apoi au fost spânzuraţi, cadavrele le-au fost despicate şi membrele expuse pe drumurile publice. Printre aceştia se numărau câteva nume ilustre ale familiilor din Saragosa. Inchiziţia nu i-a cruţat deloc: se ştia că acest tribunal insolent nu are nimic sfânt.

Inchiziţia nu iartă pe nimeni…chiar şi pe nepotul regelui!

Un nepot al lui Ferdinand al V-lea, fiul nefericitului Don Carlos, a fost târât în închisorile Inchiziţiei, de unde nu a ieşit decât ca să-şi ispăşească public pedeapsa, pentru că ar fi ajutat câţiva cetăţeni acuzaţi de erezie să fugă. În sfârşit, în ciuda opoziţiei tuturor provinciilor aragoneze, Inchiziţia a prins rădăcini în acest regat şi îndată i s-au făcut văzute ravagiile. În 1492, Ferdinand şi Isabella au cucerit regatul Grenadei. Maurii le-au oferit noi victime şi noi bogăţii, pe măsura avidităţii inchizitorilor. În 1502, maurii au fost alungaţi din Grenada, aşa cum fuseseră alungaţi evreii din toată Spania.

Continuarea, aici: Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 2)

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.