Portugalia nu cunoştea decât puţin Sfânta Inchiziţie, cu toate că, de la începutul secolului al XV-lea, papa Bonifaciu al IX-lea avusese acolo delegaţi fraţi predicatori, care mergeau din oraş în oraş să-i ardă pe eretici, pe musulmani şi pe evrei. Ei erau însă ambulanţi şi chiar regii se plângeau de abuzurile lor. Papa Clement al VII-lea a vrut să le dea posibilitatea să se fixeze în Portugalia, cum era în Aragon şi Castilia. Au existat dispute între pontificatele de la Roma şi cel din Lisabona. Spiritele s-au încins, Inchiziţia era în suferinţă şi nu era instalată perfect.
Regele Portugaliei a fost păcălit de un escroc în numele Inchiziţiei
În 1539 a apărut la Lisabona un legat al papei care – spunea el – dorea să instaureze Sfânta Inchiziţie pe baze de neclintit. El aducea regelui scrisori din partea papei Paul al III-lea, având scrisori şi pentru principalii ofiţeri de la curte. Patentele lui erau parafate şi sigilate. El pretindea că are cele mai mari drepturi pentru a numi un mare inchizitor şi pe toţi judecătorii sfântului oficiu. Era un om viclean, pe nume Saavedra, care ştia să falsifice orice semnătură, să fabrice şi să aplice sigilii false. Învăţase această meserie la Roma şi se perfecţionase la Sevilla, de unde venea împreună cu alţi doi escroci. Avea o mare suită, formată din 120 slujitori. Pentru a subvenţiona aceste imense cheltuieli pentru el şi oamenii lui, a împrumutat sume mari, la Sevilla, în numele camerei apostolice de la Roma. Totul era pus la cale cu şiretlicurile cele mai orbitoare.
Mai întâi, regele Portugaliei a fost mirat că papa i-a trimis un legat fără să-l fi prevenit. Acesta i-a răspuns cu demnitate că într-o chestiune atât de grabnică cum era instituirea Inchiziţiei, sfinţia sa nu putea accepta nicio amânare şi că regele ar fi trebuit să fie onorat că primul curier care îi aducea noutatea era un legat al sfântului părinte. Regele nu a îndrăznit să se opună. Chiar în aceeaşi zi, legatul a numit un mare inchizitor, trimiţând peste tot să se strângă impozite. Şi înainte ca regele să aibă un răspuns de la Roma, acesta strânsese mai mult de 200.000 de scuzi.
În acest timp, marchizul de Villanova, senior spaniol, de la care legatul împrumutase bani, cu semnături false, s-a hotărât să se descurce singur, decât să se compromită cu acest pungaş la Lisabona. Legatul îşi făcea atunci turneul la frontierele Spaniei. El l-a ajuns împreună cu 50 de oameni înarmaţi, l-a legat şi l-a dus la Madrid. Escrocheria a fost descoperită la Lisabona. Consiliul de la Madrid l-a condamnat pe legatul Saavedra să fie biciuit şi la 10 ani de galeră.
Opinia filozofului Voltaire despre Inchiziţie
Iată ceea ce filozoful Voltaire despre Inchiziţie: „Se cunosc toate procedurile acestui tribunal: eşti arestat pe baza unei simple denunţări, din partea unei persoane oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul. Apoi, niciodată nu eşti confruntat în faţa acuzatorilor; bunurile sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre: ea s-a răspândit în toată lumea creştină, ceea ce l-a făcut pe Luigi Paramo să spună, în cartea sa despre originile Inchiziţiei, că acel arbore înflorit şi verde şi-a întins rădăcinile şi crengile peste tot pământul producând fructele cele mai dulci.
Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu le-a luat din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora le-a adăugat noi orori. Au fost găsite toate aceste opere îngrozitoare, care au revoltat omenirea la gândul că li s-ar putea supune. Germania şi Anglia s-au revoltat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi s-ar putea spune că dacă Sfântul Oficiu n-ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea impunătoare pe care Spania o găsea atât de reuşită, clericii n-ar fi exterminat mai puţini eretici şi necredincioşi.
Sfântul Ludovic a fost acela care a stabilit Inchiziţia în Franţa. A fost o mare mulţime de oameni condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi, la cererea inchizitorilor. Persecuţiile din timpul lui Francisc I, şi a urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască ca operă a sa.”
Dacă citeai o carte interzisă sau mâncai carne de porc, puteai fi ars pe rug!
Se înţelegea sub numele de erezie orice greşeală neacceptată de concilii, orice opinie contrară deciziilor papei, orice fel de neîncredere în decretele Inchiziţiei, faptul că papa nu este infailibil, ca nu are o putere fără margini asupra timpului de domnie al regilor, că bulele pe care le dă nu sunt tocmai bune. Lectura unor cărţi condamnate de Inchiziţie, faptul că nu ţi-ai denunţat tatăl, mama, soţia, în caz de erezie, faptul că dai un sfat unei persoane aflată sub observaţia Sfântului Oficiu, faptul că scrii o scrisare de comapasiune unui prieten prizonier…toate acestea erau condamnate. De asemenea, trebuia să nu mănânci carne de porc pentru că nu se digeră, să nu faci ceva care miroase a evreu etc, căci, la fel, toate acestea erau considerate erezii, pentru care erai ars, îmbrăcat într-o cămaşă îmbibată cu pucioasă.
Cine nu recunoştea acuzaţiile, era torturat
Când acuzatul nu-şi recunoaştea vina de la început, după ce era introdus în subteranele Sfântului Oficiu, era adus în faţa tribunalului a doua oară. Şi dacă se încăpăţâna să nu recunoască nici acum, i se dădeau în scris amănunte despre ticăloşiile pe care le-a comis, dar nu i se spunea cine sunt delatorii, nici nu era confruntat cu ei, pentru că aceştia erau de fapt spioni ai Inchiziţiei sau un fiu, o soţie, un soţ, un frate, care-şi denunţă tatăl, soţul, soţia, sora.
Tortura funiei
Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat. Această tortură, care de obicei frângea membrele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii, care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.
Tortura apei
Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. I se dădea acuzatului să înghită o cantitate imensă de apă caldă. Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată în mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, în cazul că inchizitorul poruncea, îi frângea coloana vertebrală…
Tortura focului
Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice materie absorbantă şi combustibilă; era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau, până când el mărturisea tot ce Inchiziţia vroia.
Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate ocoluri, pentru ca strigătele îngrozitoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite. Subteranul nu era luminat decât de făclii a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi, ca şi pe inchizitorii care interogau. Călăii erau îmbrăcaţi cu robă neagră, aveau obrazul mascat de un capişon din aceeaşi stofă, tăiat în dreptul ochilor, nasului şi a gurii.
Inchiziţia tortura şi femei
Legile omeneşti au exceptat întotdeauna femeile de la tortură, oricare ar fi fost crimele lor, menajându-le fragilitatea şi respectând pudoarea. Sfântul Oficiu s-a situat deasupra acestor considerente şi s-a văzut, de exemplu, cum judecătorii ecleziaşti au supus la tortură de trei ori la rând o fată tânără.
Metoda şireteniei, ultima metodă în cazul eşecului metodelor de tortură
Când supliciul nu a obţinut rezultate şi au fost epuizate toate metodele de tortură imaginate, prizonierii erau duşi în carceră şi atunci se aplica metoda şireteniei. Li se trimiteau spioni ai tribunalului, care simulând că ei înşişi sunt prizonieri şi nevinovaţi, criticau Inchiziţia şi metodele ei condamnabile. Prin aceste discursuri pe cât de adevărate pe atât de mincinoase, agenţii apostaţi îi atrăgeau pe condamnaţi în capcană, cu atât mai uşor cu cât nu puteau să nu-şi amestece plânsetele, aceştia crezând că le împărtăşesc soarta. Atunci, tot ce se vorbea de rău despre Inchiziţie era memorat, amplificat, iar judecătorii nu aveau nevoie de alte probe ca să-i condamne la moarte prin foc.
Înainte de arderea pe rug…
Preoţii şi călugării care erau judecători şi părţi în aceste tribunale nu se mulţumeau să pronunţe condamnarea la moarte, ei asistau la torturile morţii şi dădeau acestei ceremonii toată importanţa pompei ecleziastice. Ei au dus atât de departe barbaria, încât aceste execuţii însângerate făceau parte din distracţiile publicului…Celor care trebuiau să fie arşi li se citea sentinţa cu 15 zile înainte, pentru a li se oferi timpul necesar să-şi simtă groaznicul destin. În noaptea care preceda «actul de credinţă», li se aduceau hainele destinate acestei sărbători. Ele consistau dintr-o vestă cu mâneci lungi şi un pantalon de pânză neagră cu dungi albe. Apoi erau conduşi într-o galerie lungă, unde erau aşezaţi după gravitatea crimelor şi felul torturii ce li se pregătea.
Aici li se dădeau principalele piese de îmbrăcat. Acestea erau un scapular de pânză, care semăna puţin cu un patrafir preoţesc. Erau de trei feluri: san-benifo, făcut din pânză galbenă, având în faţă şi în spate prinsă o cruce a sfântului Andrei, pictată în roşu. Aceasta se dădea necredincioşilor, evreilor, mahomedanilor şi ereticilor. Cei care persistau să nege faptele de care erau acuzaţi, şi care totuşi erau dovediţi vinovaţi prin depoziţiile martorilor Sfântului Oficiu, primeau o samarra din pânză cenuşie. Atât în faţă cât şi pe spate avea pictat portretul vinovatului, aşezat sau în picioare, pe tăciuni încinşi, învăluit în flăcări şi înconjurat de demoni. Cei care au recunoscut crimele care li s-a ordonat să le mărturisească, purtau o samarra acoperită cu flăcări răsturnate. De obicei aceştia nu erau arşi, ci condamnaţi la o pedeapsă pe care nu o cunoşteau până în momentul ceremoniei.
Pe lângă scapularul de uniformă, condamnaţilor li se mai punea pe cap o bonetă de carton numită carrochas, în formă de căpăţână de zahăr, acoperită de flăcări şi de demoni în miniatură. Procesiunea era deschisă de o mulţime de călugări. Apoi veneau condamnaţii purtând în mână o lumânare de ceară galbenă. Li se dădea câte un naş, căci aceştia vor fi botezaţi în sângele victimelor, pentru gloria credinţei. După cei vinovaţi şi care au rezistat torturilor erau aduşi cei care au murit deja sau chiar au fost dezgropaţi. Li se aduceau în cufere osemintele, iar în vârful unei prăjini efigia cu numele fiecăruia, coafată cu carrochas-ul şi ornată cu tot echipamentul pe care-l au şi cei vii. Acest înspăimântător marş era încheiat de marele inchizitor, urmat de toţi ofiţerii săi şi de o mulţime imensă de curioşi care sperau în indulgenţele papale.
Când procesiunea ajungea la biserică, se făcea o rugăciune cu privire la utilitatea şi blândeţea Sfântului Oficiu. Apoi se citea tuturor condamnaţilor sentinţa, iar un preot trăgea câte o nuia tuturor celor care şi-au recunoscut vina, pentru a le ridica excomunicarea pe care au riscat-o prin erezia lor. După aceea se făcea împărţirea torturii finale: erau ştrangulaţi şi arşi cei ce mureau creştineşte şi erau arşi la foc mic cei care refuzaseră să facă vreo mărturisire.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Continuare a articolului precedent: Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 1)
Mai întâi, regele Portugaliei a fost mirat că papa i-a trimis un legat fără să-l fi prevenit. Acesta i-a răspuns cu demnitate că într-o chestiune atât de grabnică cum era instituirea Inchiziţiei, sfinţia sa nu putea accepta nicio amânare şi că regele ar fi trebuit să fie onorat că primul curier care îi aducea noutatea era un legat al sfântului părinte. Regele nu a îndrăznit să se opună. Chiar în aceeaşi zi, legatul a numit un mare inchizitor, trimiţând peste tot să se strângă impozite. Şi înainte ca regele să aibă un răspuns de la Roma, acesta strânsese mai mult de 200.000 de scuzi.
