Orgoni Crystal

Gilles de Rais, mareşalul Franţei care a sacrificat peste 100 de copii, în numele diavolului


 

Figura controversată a lui Gilles de Rais (sau Rays) constituie o enigmă istorică tot atât de importantă ca şi cea a procesului Templierilor. Doctorul Hemandez afirmă că Gilles de Rays „a fost victima inocentă a uneia dintre cele mai abominabile maşinaţiuni judiciare ale istoriei”. Pentru mulţi, chiar şi în zilele noastre, acest personaj rămâne o enigmă. Dar cine a fost Gilles de Rays?

Naşterea lui Gilles de Rays

Gilles de Rays s-a născut în Anjou (Franţa), la sfârşitul anului 1404, în castelul Champtoce, într-o încăpere denumită „Turnul Negru”. Tatăl său, Guy II de Laval, senior de Blaison, şi de Chemille, luase de soţie pe Marie de Craon (5 februarie 1404). Această căsătorie din interes avea să pună capăt unor certuri între cele două familii, Maria aducând ca dotă baronatul de Rays, ce data din anul 1000. Naşterea lui Gilles a avut loc probabil în lunile octombrie sau noiembrie 1404.

Băiatul şi-a piedut mama la începutul anului 1415, iar la scurt timp a survenit şi decesul tatălui său, datorat unui accident de vânătoare, când a fost sfâşiat de un mistreţ. Tutore şi mentor i-a fost Jean de Craon, unchiul său, în vârstă de 60 ani. În acesta, Gilles a avut un exemplu puţin recomandabil, datorită firii sale molatice şi orgolioase, mândru de originea sa nobilă, amestecându-se în afaceri dubioase şi comploturi. Gilles va învăţa de la el cum poţi face avere, indiferent de mijloacele folosite.

Era Gilles de Rays bolnav de epilepsie?

Pentru unii autori, care s-au aplecat asupra vieţii sale, Gilles de Rays s-a dedat din cea mai fragedă vârstă, unor vicii ce l-au făcut celebru. Marc Dubu relatează că Gilles suferea de epilepsie. „Adesea Guillemette, lenjereasa, a găsit copilul ridicat în pătuţul său, cu ochii ieşiţi din cap, cu buzele pline de spumă, agitându-şi mâinile crispate, ca şi cum ar fi vrut să se apere de nişte animale dezlănţuite, sau de demoni înfuriaţi”. De aici şi până la nebunie nu este decât un pas. Dubu va continua: „Dar, ceea ce te suprinde la el, mai ales, este cutezanţa, expresia ochilor albaştri a căror surprinzătoare vivacitate denotă uneori acea ardoare pasionată pe care o au unii nebuni”.

Căsătorit la vârsta de 17 ani!

Nu se cunoaşte adevărata cauză care l-a determinat pe Jean de Craon să-l căsătorească pe Gilles de timpuriu: să fi fost intenţia de a-l pune la adăpost de viciile copilăriei, sau mai degrabă dorinţa ascunsă de a se debarasa de el. Fără a-i cere părerea, la 30 noiembrie 1420, la numai 17 ani, l-a căsătorit cu Catherine de Thouars care împlinise 21 de ani. Dar intervenţia parlamentului a oprit acest demers. Totuşi, după un conflict iscat cu Curtea de la Roma, la 26 iunie 1422, arhiepiscopul de Angers a dat binecuvântarea nupţială lui Gilles de Rays şi Catherinei de Thouars, în biserica Saint-Maurille din Chalonnes.

Gilles, între limba latină şi mânuirea armelor

Gilles a primit o educaţie aleasă, ce îl putea situa printre marii mecena ai secoului al XV-lea, Rene d’Anjou, Medici, ducii de Berry şi Bourgogne. El a dovedit de timpuriu mari înclinaţii pentru studiul artelor, pe care averea sa i-a permis să le cultive. Citea şi vorbea curent în limba latină, fără a-şi neglija limba maternă.

La maturitate, însă, caracterul lui Gilles va oferi un amestec straniu de malefic şi naivitate, duritatea războinicului alternând cu rafinamentul artistic. Instinctele rele nu l-au atras; cu toate acestea, cinismul lui Jean de Craon a lăsat asupra lui o amprentă ce va da roade. Gilles şi-a scuturat jugul; el nu mai dorea să suporte sclavia tutorelui său şi primul său gest a fost să-şi ceară drepturile asupra imensei sale averi: atunci avea 20 de ani.

 

Ioana d'Arc

Gilles de Rays şi Ioana d’Arc

A existat o perioadă din viaţa lui Gilles de Rays în cursul căreia acesta a fost un fidel companion al Ioanei d’Arc, celebra eroină franceză. La 6 martie 1429 a avut loc prima întrevedere între Gilles de Rays şi Ioana d’Arc. La Poitiers, Ioana d’Arc a fost examinată de prelaţi şi medici şi recunoscută demnă de a-şi îndeplini misiunea pe care regele i-a încredinţat-o. Expediţia asupra Blois-ului a fost decisă cu scopul de a elibera Orleans-ul. Gilles a participat la bătălie alături de eroină. În mijlocul unor aclamaţii generale, Ioana a pătruns la 29 aprilie 1429 în Orleans, iar pe Gilles l-a însărcinat cu aprovizionarea trupelor şi locuitorilor. În luptele care au urmat, unde au pierit mulţi englezi, Gilles s-a remarcat prin vitejie. Drept răsplată, regele l-a recompensat cu o mie de livre, sumă colosală pentru acele timpuri.

În plus, în 8 septembrie 1429 i-a fost acordat titlul de mareşal, permiţându-i-se să-şi orneze blazonul cu un chenar de flori de crin pe un fond de azur.

Cum arăta Gilles de Rays?

În ciuda precarităţii de documente, diverşi istorici vorbesc despre prestanţa nobilă şi aerul lui distins, dar mai ales despre faimoasa lui barbă albastră. În două vechi texte bretone şi într-o legendă, Gilles apărea, conform celor spuse de abatele Bossard, sub chipul faimosului „Barbă Albastră”.

Verill, un istoric contemporan, într-o lucrare asupra Inchiziţiei (Paris, 1932) menţionează: „…este cunoscut sub numele de Barbă Albastră şi se povesteşte că un demon familiar a schimbat barba roşie a mareşalului în albastră”. Un alt istoric, Charles Lea, a relatat şi el această anecdotă conform tradiţiei, adăugând: „Demonul i-a schimbat într-o barbă de un albastru arzător superba barbă roşie, de care Gilles era aşa de mândru”.

P. L. Jacob menţionează că Gilles avea o figură calină, ce era închisă la culoare de mustăţile sale mici şi barba tăiată în coadă de rândunică. Această barbă deosebită, ce nu se asemăna cu nici una, era neagră, deşi părul îi era blond, şi sub un anumit unghi al luminii, reflexiile ei păreau albăstrii, de unde venea şi porecla dată lui Gilles de Rays de „Barbă Albastră”.

Averea imensă a lui Gilles de Rays

Decesul lui Jean de Craon, survenită la 15 noiembrie 1432, a însemnat pentru Gilles de Rays, în vârstă de 28 ani, dobândirea unei averi formidabile. Avere care avea să se adauge conacului de la Blaison, provenit de la tatăl său şi pe care îl vânduse cu trei ani în urmă. I-au revenit proprietăţi a căror simplă enumerare ar umple o pagină de carte. Veniturile aduse de acestea se cifrau la fantastica sumă de 30.000 de livre, la care se adăugau veniturile de mareşal de Franţa de 25.000 livre şi încă 6.000 livre, rentele fraţilor ducelui de Bretania. La toate acestea, dacă se mai adaugă mobilierul, aurul, bijuteriile, argintăria dobândită de la strămoşi şi soţia sa, se poate înţelege că Gilles dispunea de un statut de prinţ.

Desfrâul lui Gilles

Călare pe calul său favorit „Cassenois”, în mijlocul unui echipaj magnific, el traversa oraşele, satele şi câmpiile pentru a lua parte la un concert unde i se glorificau bravura şi fastul. Acest murmur de adoraţie se va schimba curând într-o clamaţie dureroasă, dar nimeni nu bănuia încă în el introvertitul şi criminalul laş.

Deocamdată, între zidurile castelului din Tiffauges se dedica fără reţinere desfrâului, torturii şi îşi chinuia tinerele victime pradă freneziei senzualităţii sale. Totuşi, remuşcările par să-l asalteze din când în când: aceşti inocenţi pe care îi sacrifica cu sânge rece vor cere dreptate într-o zi. Biserica va putea să se neliniştească de dispariţia lor.

Criza de misticism şi fastuozitatea lui Gilles

În 1434, este marcat de o criză de misticism. Astfel, la 26 martie 1435, Gilles a confirmat înfiinţarea fundaţiei Sfinţilor Inocenţi, prin care se angaja să întreţină 80 de persoane, inclusiv pe capelanul şi cântăreţii capelei, pe care i-a îmbrăcat cu mult fast, în ţesături cu fir de aur şi argint. Abatele Bossard, în lucrarea sa, estimează obiectele de cult din argint şi aur la o valoare fabuloasă.

Conform părerii unor specialişti în psihopatologie, muzica religioasă poate conduce la o beţie mistică şi se*uală, ca de altfel la toate manifestările crude sau anormale, mai ales dacă condiţiile patologice există. Or, la Gilles de Rays, companionul Ioanei d’Arc, artist pasionat şi luptător în războiul de o sută de ani, existau cu prisosinţă. Este cert că lui Gilles îi făcea plăcere să audă strigătele sfâşietoare ale victimelor sale.

Gilles cheltuia sume imense pe spectacole de teatru, în care persoana sa juca un rol important, alături de Ioana d’Arc. Mesele, festivităţile şi cheltuielile nenumărate au făcut ca în aproape şase ani să dispară veniturile provenite din imensul său patrimoniu, rămânând în schimb doar cu vagi satisfacţii de orgoliu şi o ruină ameninţătoare.

Magia neagră şi sacrilegiile

Gilles de Rays adora viaţa fastuoasă. Mijloacele de care dispunea îi permiteau să-şi realizeze fanteziile cele mai costisitoare: cărţi rare bogat împodobite, bijuterii, miniaturi, tapiţerii scumpe sau mirodenii şi mese cu care îşi epata invitaţii. În jurul său roiau o sumedenie de personaje sărace, de curtezani avizi, cu moravuri decăzute. Aceşti complici aparţineau unor lumi diferite: nobili, clerici, oameni din popor, ţărani şi vrăjitoare.

Niciunul nu se dădea înapoi de la a făptui o crimă, pentru a satisface pasiunile stăpânului. Ei erau chiar gata să trădeze pentru a conferi aparenţa unei prietenii sincere faţă de Gilles. Acesta, la rândul său, le acorda deplină încredere şi-i acoperea cu favoruri şi bani, în schimbul racolării de victime pentru satisfacerea poftelor sale. Aceştia luau parte la şedinţele de magie neagră şi sacrilegii. Conştienţi, ei se dedau la sodomie pentru a-i fi pe plac lui Gilles, ducând la extrem profanarea victimelor inocente, în văzul numeroşilor asistenţi. Toţi erau conştienţi de greşelile pe care le săvârşeau. Dintre toţi, doi veri, Gilles de Sille şi Roger de Bricqueville, se remarcaseră prin silinţa de a-i fi pe plac lui Gilles şi prin ajutorul dat în cercetările alchimice.

Gilles de Rais2Crimele lui Gilles de Rays

Un loc aparte în suita mareşalului sodomist, îi revine lui Eustache Blanchet, din dioceza Saint-Lo, chemat la Tiffauges în 1438. Preot şi pederast, în vârstă de 39 ani, petrecăreţ şi vorbăreţ, el a căutat în final să se dezică de Gilles şi de faptele sale. Blanchet era la curent cu faptele stăpânului său. Totul reiese din depoziţia pe care, la 17 octombrie 1440, a susţinut-o la procesul canonic: dacă el l-a recrutat pe Prelati este pentru că îl ştia a fi un bun alchimist şi evocator, dar nu cunoştea nimic despre soarta copiilor dispăruţi, pretinzând doar că a auzit vorbindu-se că Gilles ar sacrifica copii demonilor şi că sângele acestora îi servea pentru a scrie cărţi de magie neagră.

Printre complici se mai numără Henriet şi Poiton, neseparabili în viaţă, ca şi în moarte. Depoziţiile lor se asemănau, deşi nu au fost identice; ele au fost făcute în faţa episcopului de Nantes. Ei l-au slujit pe Gilles din dorinţa de îmbogăţire şi mai puţin de satisfacere a unor pasiuni bolnăvicioase. Henriet avea 26 ani, când a fost arestat împreună cu Gilles de Rays. Pe când se afla în serviciul acestuia l-a cunoscut pe Poiton. Prieten intim al mareşalului, confident şi adept al plăcerilor dezonorante, acesta lua parte activă la asasinarea victimelor. Complicii, mai întâi, ciopârţeau victimele, smulgeau viscerele, care erau duse la altar pentru a servi la omagierea Diavolului, iar în final ştergeau urmele de sânge în camera în care stăpânul lor săvârşea crimele, după care cădeau într-un somn greu. Tot lor le revenea sarcina de a face să dispară corpurile celor torturaţi, incinerându-le pe ruguri cu lemn de stejar, iar cenuşa le era aruncată în şanţuri şi latrine.

Această listă de criminali sadici ar fi incompletă dacă nu am menţiona pe bătrânele ce străbăteau neîncetat satele şi cătunele pentru a procura viitoarele victime. În depoziţia de la 22 octombrie 1440, Gilles a mărturisit că în cursul peregrinărilor sale a vizitat două vrăjitoare pentru a recruta alchimişti, evocatori şi persoane ce practicau magia. Acestea vindeau copii, în schimbul unor sume importante de bani. Ele parcurgeau satele din jur şi ademeneau copii, spunându-le poveşti şi dându-le dulciuri. Oamenii lui Rays îşi făceau apariţia, le legau mâinile şi-i băgau în saci, iar apoi victimele dispăreau pentru totdeauna. Rămăşiţele copiilor martirizaţi erau introduse în cufere şi duse la fortăreaţa Machecoul, unde au fost incinerate într-un turn al ei.

800 de copii sacrificaţi?

Sângele fiinţelor nevinovate a curs în valuri. Cifrele cele mai fanteziste au fost avansate, numărul copiilor sacrificaţi oscilând între o sută patruzeci minimum admis la data ţinerii procesului, şi opt sute, ceva mai târziu. În Istoria Franţei, Michelet, referindu-se la Gilles de Rays, afirmă că ar fi suprimat o sută patruzeci de copii. Doctorul Jules Regnault ne asigură că nu s-au găsit la castelul Tiffauges oasele a mai mult de două sute de victime. Bernelle şi Huysmans apreciază că nu e imposibil ca Gilles să fi exterminat opt sute, iar Meunier, fără o altă precizare, coboară cifra la un nivel mult inferior: „Fără a merge până la cifra de opt sute pe care o adoptă unii istorici şi despre care Bossard spune că nu e veridică, iar Huysmans că este prea mare în raport cu cea reală, noi considerăm că poate fi reţinută cifra de cinci, la şase sute de victime omeneşti”.

Ceea ce este cert este că Gilles nu-şi aminteşte numărul victimelor sale. În consecinţă, fiecare dintre cifrele avansate este plauzibilă.

Un monstru diabolic

Depoziţiile lui Henriet Griart şi Etienne Corillant, zis şi Poitou, la procesul canonic ce a avut loc la 17 octombrie 1440 privitor la monstruozităţile săvârşite de Gilles şi complicii săi, sunt zguduitoare. Henriet şi Poitou îşi amintesc că i-ar fi încredinţat fiecare câte patruzeci de copii, băieţi şi fete, lui Gilles, care mai înainte de a-i asasina, i-a sodomizat.

Gilles de Rays practica unul dintre cele mai curioase forme de sadism, căci mai înainte de a ajunge la punctul culminant, Gilles ordona ca victimele să fie legate de către complicii săi, care le spânzurau de un cârlig de fier. În momentul în care cea mai atroce teamă se putea citi pe feţele palide sau viaţa era pe punctul de a-i părăsi, mareşalul îi elibera pe copii, le ştergea lacrimile şi îi lua pe genunchi, ca şi cum ar fi vrut să-i scape de suplicii. El dorea să dobândească astfel afecţiunea lor. În acea clipă, când pline de recunoştinţă, ele surâdeau şi-şi căpătau culorile naturale, cu măiestria unui artist, le inciza încet gâtul şi în vreme ce se scălda în sângele ce curgea în valuri, el le contempla şi le aspira ultimul suspin, scoţând un răcnet de monstru.

Când totul era terminat, Gilles îşi punea complicii să dezmembreze victimele, oferindu-şi această scenă de măcelărie sălbatică. Cele mai macabre scene îi procurau maximum de plăcere: amputarea membrelor, secţionarea gâtului, sau separarea capului de corp cu o bardă. Adeseori le scotea măruntaiele sau le pisa creierul şi zdrobea craniile, cu un ciomag ghintuit, denumit baculum.

Un râs formidabil făcea să se cutremure zidurile castelului: un râs de vampir, de depravat sadic, posedat de o groaznică nevroză care vedea în Satan pe stăpânul său. Nu era, oare, cel mai sigur mijloc de a câştiga sufletele lui Gilles şi ale complicilor acestuia în desfrâu, decât de a-i provoca să râdă graţie beţiei şi pasiunii simţurilor ce îi duceau la blasfemie, sacrilegiu şi asasinat? Lui Satan îi place să provoace râsul ce comite cele mai urâte blasfemii. Durerea şi moartea erau, de altfel, pentru Gilles cea mai mare sursă de plăcere, mult mai mare decât spasmul carnal. Poitou confirmă că nu pierdea nici un amănunt din agonia victimelor sale, apropiindu-se mai mult de ele pentru a le vedea mai bine.

Procesul canonic a durat mai bine de o lună, spre deosebire de cel civil care s-a terminat în patruzeci şi opt de ore. Gilles a fost acuzat de comiterea următoarelor infracţiuni: asasinate, erezie, vrăjitorie, sodomie, invocare de spirite malefice, ghicitorie, ucidere de copii nevinovaţi şi idolatrie. În final, a fost condamnat la excomunicare. Au fost audiaţi şi complicii săi care, toţi, fără excepţie, şi-au recunoscut vina, incriminându-l pe Gilles, ca pe autorul moral.

Crime comise din plăcere

Gilles ştia că este pierdut. El a compărut în dimineaţa zilei de 21 octombrie, în faţa completului. Calm, acuzatul a promis că va recunoaşte toate învinuirile ce i se aduc, cerând să se renunţe la alte cercetări. Confesiunea în afara camerei de tortură a fost făcută de Gilles, care a recunoscut răpirile de copii, sacrificarea lor şi evocarea puterilor infernale. A mai recunoscut şi practicile de sodomie. „Crimele mele, a adăugat el, le-am comis din propria-mi voinţă şi pentru plăcerea mea.” A urmat sentinţa care nu putea fi decât arderea pe rug.

La sfârşitul lui octombrie, Gilles de Rays împreună cu Henriet şi Poitou au fost conduşi la locul de execuţie. Gilles a murit primul, fiind spânzurat şi corpul ars. Acesta a fost destinul atotputernicului senior Gilles, baron de Rays şi mareşal al Franţei.


 

 
Orgoni Crystal

 

Articole inrudite


 
loading...