Care a fost stema vechiului stat al Moldovei: capul de bour sau capul de zimbru? Există vreo legătură între această stemă şi simbolul demonului Moloh din Biblie?

În Almanahul „Luceafărul” din 1985 ni se explica legenda „capului de bour”, emblema statului moldovean. Pe stema Moldovei, pe monezile bătute de voievozii ei, pe zidurile bisericilor şi cetăţilor moldovene, pe medalioane de ceramică apare „capul de bour”. Este un cap de bovină văzut din faţă, cu o stea între coarne sau cu alte semne astrale în stânga şi în dreapta. De unde vine această insignă heraldică? Şi cât de veche este ea?

Stema „capului cu bour” apare ca urmare a vânării unui zimbru de către prinţul Dragoş?

Primul răspuns este legat de legenda întemeierii Moldovei. Se spune că un prinţ din Maramureş a urmărit o fiară sălbatică, o ajunge la o apă şi o ucide. Fiara este o bovină mare, vânătorul-erou se numeşte Dragoş, apa Moldova, iar ţara care se întemeiază de aici tot Moldova. Această versiune se găseşte în „Cronica Anonimă a Moldovei”, dar şi în „Letopiseţul lui Grigore Ureche” precum şi în „Cronica moldo-polonă a lui Miron Costin”. Citez din „Cronica Anonimă a Moldovei”:

„Şi era între ei un bărbat cuminte şi viteaz cu numele Dragoş şi s-au pornit o dată cu tovarăşii săi la vânat de fiare sălbatice şi au dat pe sub munţii cei înalţi de urma unui zimbru şi s-au dus pe urma zimbrului peste munţii cei înalţi şi au trecut munţii şi au ajuns tot pe urma zimbrului la nişte şesoase şi prea frumoase locuri şi au ajuns pe zimbrul la ţărmul unei ape, sub o răchită şi l-au ucis şi s-au ospătat din vânatul lor.

Şi le-au venit de la Dumnezeu gând în inima lor să-şi caute loc de trai şi să se aşeze acolo şi s-au unit cu toţii. Şi au hotărât să rămâie acolo şi s-au întors îndărăt şi au povestit tuturor celorlalţi de frumuseţea ţării şi de apele şi de izvoarele ei, ca să se aşeze şi ei acolo; şi le-au plăcut tovarăşilor lor gândul acesta şi au hotărât să meargă şi ei unde fuseseră tovarăşii lor şi au căutat să-şi aleagă loc, căci de jur împrejur era pustiu, iar pe la margini tătari rătăcitori cu turmele şi s-au rugat apoi de Vladislav, craiul unguresc, să le dea drumul, iar Vladislav craiul cu mare milostivire i-au lăsat să plece.

Şi plecat-au din Maramurăş cu toţi tovarăşii lor şi cu femeile şi cu copiii lor peste munţii înalţi şi tăind pădurile şi înlăturând pietrele, trecut-au munţii cu ajutorul lui Dumnezeu şi venit-au la locul unde Dragoş omorâse zimbrul şi le-au plăcut locul şi s-au aşezat acolo şi şi-au ales dintre dânşii pe un om înţelept cu numele de Dragoş: şi l-au numit sieşi domn şi voievod şi de atunci s-au început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovenească. Iar Dragoş-voievod au descălecat întâiul loc, pe apa Moldovei, mai apoi au descălecat locul Baia şi alte locuri de-a lungul apelor şi izvoarelor şi şi-au făcut pecete-domnească pentru toată ţara un cap de zimbru. Şi au domnit Dragoş-voievod 2 ani”.

Legenda zimbrului lui Dragoş apare şi în legendele maghiare

Legenda zisă a lui Dragoş pare a explica totul. Cornuta din stemă pare a fi fiara ucisă de Dragoş şi ca urmare a succesului vânătoresc pecetea domnească a avut pe ea un cap de zimbru. Dar de fapt această legendă nu explică nimic. Stema e urmarea întâmplării din legendă sau legenda este urmarea existenţei acestei steme? Chiar dacă ştim concret că stema cu taur apare mai târziu de data la care Dragoş descalecă în Moldova, acest lucru nu dă prioritate legendei.

Totuşi, legenda taurului ucis la apa Moldovei seamănă foarte bine cu alte legende europene şi orientale în care eroul urmărind un animal misterios (de obicei cerb) este condus pe locuri necunoscute. De exemplu, cuprinsul ei este identic cu legenda lui Hunor şi Magor, din cronicile maghiare, versiune apropiată temporal, geografic şi ca desfăşurare. Cronicile maghiare sînt anterioare analelor scrise în Moldova şi este de presupus un transfer de la ele la cronicile româneşti, prin adaptare. Pe de altă parte, izvorul legendei în chip absolut este Orientul (cerbul apărând şi în Ramayana şi în Talmud şi în scriitorii bizantini cu un caracter demonic care se atenuează în Europa).

Eliade crede că taurul aparţine cultului lui Mithra

Mircea Eliade respinge însă vreo influenţă din partea cronicilor maghiare în apariţia legendei „capului de bour”; Eliade, fiind preocupat de mitul taurului (zimbrului) în spaţiul nostru, a ajuns la concluzia că originea sa este mediteraneană şi autohtonă. Rolul taurului în religiile Asiei Mici şi ale Mediteranei rămâne indiscutabil. Cultul lui Mithra, care era şi un cult al taurului, a avut în Dacia o răspândire extraordinară. Nu se poate face abstracţie de relaţia culturală şi spirituală a Europei sud-estice cu Asia Mică, de răspândirea mithraismului la Dunărea de Jos şi de existenţa unei legende ctitoriale care are în centru un taur.

Zimbrul e un cuvânt dacic! Pe stema Moldovei s-ar afla un zimbru, nu un bour…

Cum cele două animale nu sunt identice (bourul şi zimbrul), savantul romând Bogdan Petriceicu Haşdeu crede că fiara din stemă nu este „bourul” (adică „urus”), ci „zimbrul” (adică „bonasus”). În plus, „zimbrul” se pronunţă astfel în alte limbi vecine: în slavoneşte zabr, în ruseşte şi poloneză zubr, în lituană stumbras, în dialectul leto-lituan zumbrs, în germană wisent, în greaca veche bonasos. Marele savant se întreabă: „Vorba noastră, zimbru, fiind identică cu numele acestei fiare la litvani, la ruşi şi la poloni, să fie oare de provenienţă nordică?” Haşdeu elimină această posibilitate, datorită unor reguli fonetice, şi ne trimite la numele zimbrului în Tracia, zombros, asemănător cu armeanul zovarak = juncan, provenit din zovar, zomvar. Concluzia lui Haşdeu: zimbru este un cuvânt de substrat, de la autohtonii Daciei el trecând în Nord la popoarele slave şi baltice. Haşdeu crede că strămoşii românilor aveau de ce să pună în stemă un zimbru de vreme ce această fiară teribilă îsi făcea veacul prin pădurile Bucovinei.

Să vorbim puţin despre zimbru…

Zimbrul este o veritabilă fosilă vie pentru că prelungeşte o faună existentă încă din timpul Europei glaciare. Interesante sunt atestările balcanice ale zimbrului datorate lui Aristotel, Strabon, Pliniu cel Bătrân. Ei vorbesc despre caracterul cel nedomolit al zimbrilor, despre dimensiunea lor neobişnuită, despre aspectul majestuos, despre prinderea lor în văile Balcanilor, prin înfometare. Răspândirea acestor animale fioroase şi celebre în sud este indiscutabilă. Dar ele dispar treptat: în secolul IV în Pirinei, în secolul IX în actuala Germanie, în secolul XI în Elveţia.

În ţările române, zimbrul a dispărut mai târziu. Concentrarea cea mai mare de zimbri se afla în Carpaţii care fac hotarul dintre Maramureş şi Moldova, dar o frecvenţă mare ei au avut-o şi în Ţara Haţegului. În Haţeg zimbrii se pare că au dispărut de prin 1725, prin 1762 ei dispar din zona Bârgăului, între 1790-1800 ei nu mai sunt semnalaţi nici în munţii Giurgeului şi ai Ciucului, după cum după 1814 dispar şi din zona Odorheiului. Ultimul exemplar din munţii Călimani a fost vânat la 1817, iar în munţii Bârgăului pe la 1800. În 1808 e ucis ultimul zimbru bucovinean, iar în 1852 este semnalată şi dispariţia lor din Maramureş. Faţă de vânătoarea sălbatică împotriva lor, fiind adesea ucişi în masă, rezistenţa până la jumătatea secolului XIX este totuşi excepţională.

… şi despre bour!

Bourul este o vită sălbatică deosebită de zimbru, prin culoarea neagră, lipsa de coamă şi cocoaşă, fiind în acelaşi timp extrem de agresiv şi de violent. Spre deosebire de zimbru, bourul, care a fost multă vreme spaima locuitorilor din Panonia şi actualul Banat, putea fi domesticit şi folosit ca animal de lucru. El a vieţuit mai ales la şes, în locuri apoase, mlăştinoase, faţă de zimbri care preferă muntele şi pădurea. Unul din sediile lor importante au fost mlaştinile Tisei, important loc de refugiu şi conservare pentru bourul vânat, ca şi mlaştinile Siretului sau luncile Bărăganului.

Bourul a fost vânat în ciuda dificultăţilor vânătorii din cele mai vechi timpuri. Coarnele de bour ca trofee de vânătoare şi ca „pahare” pentru vin sîut cunoscute din antichitate. Ele se găsesc peste tot pe unde au fost bouri, atât în Europa, cât şi în Caucaz.

Stema Moldovei a făcut trecerea de la bour la zimbru!

Deci fie zimbru, fie bour, animalul din stema Moldovei se bucură de o mare frecvenţă pe spaţiul Moldovei, până prin secolul al XVI-lea. Dar, începând cu secolul al XVI-lea, bourul dispare din Moldova, zimbrul supravieţuind cel puţin două secole. Poate legat de acest lucru, putem spune că mai întâi pe stema Moldovei apărea capul de bour, ce a fost treptat înlocuit cu un cap de zimbru. Dispărând bourul înaintea zimbrilor care au supravieţuit, imaginea lui heraldică îşi pierde acurateţea şi locul îi este luat de celălalt supravieţuitor, zimbrul.

Pe monedele de până la Ştefan cel Mare recunoaştem fără greutate capul bourului, cu coarnele lungi în raport cu capul şi puţin curbate semilunar spre vârfuri. Imaginile sunt asemănătoare cu acelea de la Sarmisegetusa (taurul mithraic), ca şi cu capul de bour datând din mileniul II î.Hr., lucrat din aur, descoperit în ruinele cetăţii sumeriene Ur. Monedele bătute sub Ştefan si până la Ştefăniţă vodă (1517-1527) înfăţişează o formă de tranziţie, bour cu zimbru, cu coarnele mult încovoiate unul spre celălalt si de lungime aproximativ egală cu lungimea capului. Începând cu Pisania bisericii Sf. Dumitru din Suceava (sculptură din 1535, sub Petru Rareş), heraldica moldovenească nu mai redă decât capul de zimbru, coarne cu mult mai scurte decât capul, groase si puternic încovoiate unul spre celălalt.

Taurul (bourul), simbolul demonului biblic Monoh!

În final, m-am gândit totuşi să vă prezint şi care este simbolismul capului de bour. Şi de aceea, am să fac apel la Biblie. Unul dintre multele păcate biblice a fost acela că „fiii lui Israel” erau vinovați pentru că se închinau la dumnezei falși – idolatrie (Exod 32). Ei, de fapt, practicau o formă de vrăjitorie egipteană sau magie egipteană. Ei au făcut un vițel de aur, și l-au proclamat ca acesta să fie zeul lor.

3. Atunci tot poporul a scos cerceii cei de aur din urechile alor săi şi i-a adus la Aaron.
4. Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!
(…)
18. Iar Moise a zis: „Acesta nu este glas de biruitori, nici glas de biruiţi; ci eu aud glas de oameni beli”.
19. Iar după ce s-a apropiat de tabără, el a văzut viţelul şi jocurile şi, aprinzându-se de mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat sub munte.
20. Apoi luând viţelul, pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi, presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel.
21. După aceea a zis către Aaron: „Ce ti-a făcut poporul acesta, de l-ai vârât într-un păcat aşa de mare?”

Vițelul de aur era, de fapt, o reprezentare a lui Moloh (vezi figura din stânga). Moloh este, de obicei, descris ca un taur, sau un zeu cu cap de taur, cu două brațe întinse (uneori peste o groapă de foc), cu aripi și două coarne. În literatura ocultă, Moloh, alături de Satana, sunt primii doi regi ai „primului iad”. Dacă Satana este un înger căzut, la fel este şi Moloh, zeul canaanit al focului, către care copiii erau sacrificaţi în vechile timpuri. Aşadar, taurul (ce se aseamăn cu bourul ca reprezentare) nu este altceva decât simbolul demonului Moloh. Totuşi, nu vreau să mă gândesc că primii întemeietori ai Moldovei, creştini fiind, şi-au ales intenţionat un simbol păgân şi satanic, ca bourul…

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.