Domnitorul muntean Mihnea Ciobanu se găsea în iatacul său. Era foarte indispus. În încăpere apăru, cu capul plecat, spătarul Dumitrache: – Măria Ta! – Spătare, ia bani cu tine cât poţi şi pleacă în Moldova la vornicul Dinga. Îi dai cât cere, chiar fără să te tocmeşti. Mi-l aduci aici pe vestitul lăutar Ruste! Vreau să mă bucure cu cântările lui…
Era pe la 1558. într-adevăr, preţul unui lăutar era mare. Comisul Borcan, cam tot la acea vreme, îl vinde pe lăutarul Tâmpea cu suma de 4 000 de aspri. O afacere bună pentru comis.
Lăutarii aveau dublu preţ: unul pentru „suflet” şi altul pentru „meşteşug”. Pentru talentul lor lăutarii se bucurau şi de unele privilegii pe care le acordau stăpânii, în 1659 se pare că exista chiar un „corp al lăutarilor”. Ei îi vor cânta lui Constantin Şerban Vodă cântecul „fetei române care şi-a pierdut caprele şi plângând le căuta prin munţi”.
Din ce, sau la ce cântau ei? Îmbrăcaţi în anteree şi giubele, erau maeştri neîntrecuţi în mânuirea viorii, diblei, naiului sau cobzei şi, desigur, îi ziceau şi din gură. Pe la începutul secolului XIX o parte dintre ei se vor constitui în bresle sub conducerea unui vătaf.
Erau la mare căutare pentru că reprezentau şi o sursă de venit. Pe la 1818 „se umbla din sat în sat, pe la toate cârciumile de pe drumuri, pe la mori mănăstireşci şi boieresci şi oriunde găsesc lăutar cât de prost, măcar să nu fi cântat la nicio nuntă şi chiar în cârciuma stăpânului lor sau la moara sa încă şi pe băieţii cei mici, care atunci învaţă lăutărie… îi pradă şi-i jefuiesc cu sume de avaret luându-le cât pot hrăpi de la dânşii…”.
Se cânta după note? Nici pomeneală! Marii lăutari de la mijlocul secolului XIX nici nu văzuseră vreo notă muzicală, totul făcându-se după ureche. Am spune aici despre Nicolae Picu, George N. Ochialbi, Grigore Vindireu, Costache Ciolac, Grigoraş Dinicu şi, fireşte, celebrul Barbu Lăutaru. Aflat, la 11 noiembrie 1847, ca invitat al Didiţei Mavrocordat, compozitorul Franz Liszt rămâne uluit de felul cum a reuşit Barbu Lăutaru să reproducă exact o improvizaţie a lui fără a folosi o partitură, făcându-l pe acesta să exclame: – Bea, staroste al lăutarilor moldoveni, căci tu eşti mai mare artist decât mine!
Măiestria lăutarilor va trece graniţele româneşti. Pe lângă delegaţia boierilor moldoveni trimisă în Rusia, vodă Scarlat Calimachi porunceşte să fie însoţită pentru a asigura un succces mai mare şi de tarafele băcăuanilor Năstasă şi Angheluţă. Se cântau de toate, de la „Doina lui Bujor” până la cântecele de lume: „După măritiş”, „Bărbatul urât”, „Amoraş”… Când nunta era pe sfârşite, starostele îi zicea: „Of, of, of! Vai şi amar,/E de bietul lăutar./N-are casă, n-are masă,/Duce-o viaţă păcătoasă./Boieruşii să-mi trăiască,/Pe lăutar să-l cinstească!”. Fireşte, în cobză atunci se aruncau bani de aur „grei şi zemţuiţi”.
Cu timpul, şi lumea lăutarilor s-a schimbat. Au apărut tarafuri cu acordeoane, trompete, ţinându-se hangul cu ţambalul. După 1950 cântatul e impozitat. Se plăteşte de către naşi, la orice nuntă, o taxă. De fapt, „Divanul” sesizase încă din 1775 că şi nunţile pot aduce venituri domniei, menţionându-se „fiind că acum sunt înălţate toate preţurile să se adauge… a le lua (lăutarilor), averetul nunţii întreit”!
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Domnitorul muntean Mihnea Ciobanu se găsea în iatacul său. Era foarte indispus. În încăpere apăru, cu capul plecat, spătarul Dumitrache:
