Burke şi Hare: celebri criminali şi hoţi de cadavre

Cadavre pentru disecţie

Regele Henric al VIII-lea a acordat Companiei de Bărbieri – Chirurgi autorizaţia să disece anual corpurile a patru condamnaţi la moarte. Pe atunci, în sentinţele condamnaţilor la moarte care îşi sfârşeau zilele pe eşafod, se menţiona implicit faptul că vor fi dezmembraţi în scopul îmbunătăţirii cercetărilor medicale. Două secole mai târziu, numărul de corpuri destinate disecţiei s-a triplat. Cu toate acestea, creşterea s-a diminuat considerabil în anul 1788, când un judecător britanic a condamnat un medic pasionat de disecţii la plata sumei de zece lire pentru că disecase ilegal un cadavru. Această sentinţă a produs panică în şcolile de medicină, căci furtul de cadavre era declarat infracţiune, iar cei care făceau acest lucru puteau fi trimişi la închisoare.

E criză de cadavre!

La vremea respectivă, erau sute de studenţi care voiau să devină medici. Dacă luăm în considerare faptul că fiecare aspirant la funcţia de medic avea nevoie să disece două cadavre în fiecare an, ne putem imagina evidenta criză de cadavre care s-a produs în Anglia la finalul secolului XVIII. Pentru ca lucrurile să devină şi mai complicate, s-a redus şi numărul de deţinuţi executaţi, ajungând în acea vreme la cifra derizorie de aproximativ o sută pe an. Aceste cadavre destinate pe căi legale disecţiei nu erau suficiente pentru aprovizionarea unei pieţe medicale avide după material ştiinţific şi, după cum bine se ştie, ştiinţa nu se poate împiedica de nici un obstacol, oricât de enervant ar fi el.

În consecinţă, profesorii şi elevii s-au implicat serios în activitatea de obţinere a corpurilor necesare studiului. De asemenea, este adevărat că aceştia nu puteau să îşi păteze dosarele strălucitoare cu sentinţe prin care erau acuzaţi de vizite secrete la cimitir.

Orice criză naşte noi meserii: hoţii de cadavre

Ce să facă în acest caz? Din fericire pentru medici, au apărut cei care se ocupau cu procuratul cadavrelor. Aceştia erau indivizi proveniţi din straturile sociale inferioare, dispuşi să satisfacă nevoile de carne moartă pe care le aveau cei care făceau disecţii. Nu este de mirare că au apărut, având în vedere că preţul plătit pentru morţi ajungea la sume destul de mari. De exemplu, pentru un corp care depăşea un metru şi optzeci de centimetri şi care avea musculatura bine definită se obţinea o sumă cuprinsă între 8 şi 10 lire sterline. Dacă ţinem cont de faptul că asta era suma pe care un muncitor necalificat din agricultură o putea câştiga în şase luni de muncă grea pe câmp, nu trebuie să ne gândim prea mult dacă e să stabilim motivele pentru care au existat atâţia hoţi de corpuri în acei ani grei de foame mare.

În portul scoţian Edinburgh se naşte un hoţ de cadavre: William Burke

La începutul secolului XIX, portul scoţian Edinburgh era un loc bun pentru a supravieţui în condiţiile severe de viaţă impuse de acea perioadă. Mulţi indivizi care îşi căutau un rost veneau în acest oraş frumos, dispuşi să lucreze oriunde, sperând să se descurce mai mult sau mai puţin onorabil.

William Burke era unul din aceşti aventurieri mediocri. Născut în anul 1792 în comitatul englez Tyrone, a ajuns la Edinburgh, dispus să muncească pe post de salahor plătit cu ziua. Să nu ne amăgim, salariul era ridicol şi îi ajungea doar pentru puţină mâncare şi pentru plata chiriei într-o pensiune modestă, dar, pentru moment, era singurul lucru de care se putea agăţa. Cu puţinii săi bani, a ajuns la hanul condus de Margaret Laird, o femeie severă care trăia de pe urma închirierii mai multor camere la fel de austere ca şi caracterul său. Cu toate acestea, situaţia hangiţei era foarte invidiată într-o lume plină de sărăcie şi nu este de mirare că femeia era înconjurată de inşi hotărâţi să găsească o cale s-o ducă mai bine.

Burke îl cunoaşte pe Hare…

William Hare era hotărât să-şi găsească norocul. De câteva luni, Hare o curta pe doamna Laird. În frecventele vizite la han l-a cunoscut pe Burke, care nu stătea nici el degeaba şi îşi găsise o iubită numită Hellen McDougal. Cele două perechi s-au împrietenit repede, în bună parte datorită extraordinarelor conversaţii pe care le ţinea Burke, dar şi datorită efectelor etilice ale whisky-ului. Noapte după noapte, întâlnirile celor patru amici se terminau la fel. Dozele exagerate de alcool îi invitau să discute fără ocolişuri delicata situaţie prin care treceau cei mai mulţi dintre locuitorii din Edinburgh: foamea, bolile şi lipsa speranţelor erau, fără îndoială, argumente dureroase care împingeau pe oricine să treacă de partea diavolului.

În acei ani, cum am spus deja, vânzarea cadavrelor a devenit o tendinţă actuală. Preţul fabulos atins de acestea fluctua periculos în disputele multor grupuri, în cadrul cărora participanţii şi spectatorii îşi etalau curajul de paradă, pariind că într-o zi vor putea fi suficient de curajoşi să viziteze cimitirul, pentru a fura cadavre proaspete care, ulterior, ar fi fost vândute chirurgilor bogaţi. Burke şi Hare, ca mulţi alţii, au luat în calcul această posibilitate, dar, pentru moment, nici măcar nu plănuiseră să comită acea mică infracţiune. Însă destinul le-a scos în cale o ocazie irezistibilă.

…şi cei doi dau peste un chiriaş mort!

Într-o noapte ceţoasă din anul 1827, cele două perechi vorbeau aprins când, dintr-o dată, au auzit nişte zgomote în camera ocupată de un personaj trist pe nume Desmond. Margaret era foarte supărată pe el, căci îi era dator cu patru lire pentru chirie. Bănuitori, Burke şi Hare au urcat scările care duceau la sinistra cameră a lui Desmond, au deschis fără zgomot uşa, au luminat încăperea cu un felinar şi imediat s-au lovit de corpul inert al chiriaşului, care, în mod clar, a fost răpus de hidropizie. Acela a fost momentul când lui Burke i s-a aprins beculeţul ideilor fatale: fără a pierde o secundă, i-a sugerat prietenului său Hare posibilitatea de a vinde acel corp medicilor.

Cadavrul chiriaşului e predat unui profesor de medicină

Nimeni nu ar bănui nimic, astfel încât, în mod sigur, cadavrul nu va fi reclamat. Din ceea ce ştiau, Desmond era puţin mai mult decât un vagabond fără familie şi nimeni nu s-ar fi interesat de resturile lumeşti ale nefericitului candidat la operaţiunea de dezmembrare.

Hare a fost de acord şi şi-a ajutat asociatul să transporte corpul destul de greu, se pare, într-un sac, până la facultatea de medicină, unde se afla doctorul Robert Knox, persoană rafinată şi cu o aleasă educaţie. Zvonurile care circulau prin subsolurile din Edinburgh susţineau că doctorul Knox plăteşte excelent pentru cadavre în stare bună. Profesorul de medicină a examinat cu ochi de vultur pachetul pe care i-l aduseseră cei doi. Corpolenţa cadavrului lui Desdmond a fost suficientă pentru ca doctorul Knox să ofere şapte lire şi zece şilingi. Partenerii au rămas muţi în faţa sumei oferite de chirurg. În plus, acesta şi-a luat rămas bun de la ei cu o invitaţie sugestivă: „Sper să vă revăd cât de curând pe aici.”

Câştigul imens de pe urma vânzării cadavrului le dă noi idei celor doi

Burke şi Hare s-au întors la han, neputând crede că au trăit toate acestea. Aveau în buzunare o cifră echivalentă cu salariul pe care l-ar fi încasat muncind din greu pe doc sau pe câmp timp de şase luni. Atâta bănet doar pentru că au târât un mort la şcoala de medicină. Norocul părea să le surâdă. Sfârşitul necazurilor lor era aproape. Au început, fără ezitare, să plănuiască alte acţiuni. Bineînţeles că nu avea să fie aşa de uşor ca în cazul lui Desmond. Era timpul să se gândească la diferite scenarii pentru a face rost de cadavre proaspete, pe care doctorul Knox părea că le cere cu atâta urgenţă. Existau două căi de a obţine cadavre proaspete: una ducea la cimitir, cealaltă, pe străzile sordide din Edinburgh.

Jefuirea mormintelor pentru cadavre: greu de făcut

În primul caz, problema era destul de complexă, din diverse cauze. Cea mai importantă era, fără îndoială, paza strictă a cimitirelor, ca o consecinţă a exhumării neîncetate a acestora. Astfel, au fost ridicate numeroase turnuri de pază din care erau supravegheate incintele, acestora adăugându-li-se garduri de lemn acoperite cu sârmă, ceea ce dădea un aspect asemănător cu lagărele de concentrare. Şi, prieteni, chiar aşa şi era, pentru că în acele decenii au fost multe bande organizate care au devastat morminte, căutând corpuri pentru universităţile si şcolile unde se formau viitorii medici.

Dacă nu puteau fura cadavre, cel mai simplu era să le producă!

Burke şi Hare au renunţat la jefuirea cimitirelor: erau cam nepricepuţi iar locurile erau foarte bine păzite şi controlate de grupări criminale puternice. Singura soluţie era să obţină marfa de pe străzi. În consecinţă, au decis să pornească pe drumul cel mai întunecat posibil: dacă nu puteau fura cadavre, cel mai simplu era să le „producă”. Banii de la Knox îi ameţiseră atât de tare pe cei doi prieteni, că nimic nu i-a putut întoarce din drumul tenebros spre crimă.

Primul asasinat: un morar bine făcut ce valorează 10 lire sterline!

Câteva zile mai târziu au planificat primul lor asasinat. Au căutat mai multe zile prin împrejurimi victima cea mai potrivită şi, în final, s-au oprit asupra lui Joseph „morarul”. Acesta îndeplinea criteriile stabilite: nu avea familie, avea puţini prieteni care să îi ducă lipsa şi, spre bucuria asasinilor săi, era înalt şi bine făcut, ceea ce ar fi mărit retribuţia sângeroasă. Într-o noapte, l-au invitat să bea ceva la hanul lui Margaret şi, odată venit acolo, după ce au pălăvrăgit o vreme şi încălziţi de câteva pahare de alcool, Burke i-a spus lui Hare că venise ora să acţioneze.

Cu rapiditate, l-au imobilizat şi i-au acoperit faţa înmărmurită de spaimă cu o pernă grea. Timp de câteva secunde sărmanul Joseph a încercat să se apere. În ciuda fizicului său impresionant, a murit asfixiat fără să rămână vreo urmă de violenţă pe corpul său. Burke şi Hare, bucuroşi de noul lor succes, au dus corpul la şcoala de medicină, unde gazdă le-a fost, încă o dată, profesorul Knox. De data aceasta, dimensiunea lui Joseph a fost răsplătită cu frumoasa sumă de zece lire.

Între 17 şi 28 de oameni ucişi pentru a deveni cadavre de disecţie!

După ce au fost plătiţi, cei doi răufăcători şi-au dat mâna şi s-au jurat să nu se oprească până nu vor acumula o întreagă avere. Din acel moment, Burke şi Hare s-au transformat în nişte adevăraţi asasini în serie. Nu se poate calcula numărul exact al persoanelor omorâte; se presupune că acesta variază între 17 şi 28. Victimele lor veneau întotdeauna din medii sărace, oameni uitaţi de societate. Vânzătoare de chibrituri, cerşetori, prostituate sau simpli vagabonzi au căzut în mâinile acestor fiinţe degenerate. Nu omorau copii pentru simplul fapt că, fiind mici, nu erau la mare căutare şi aveau un preţ derizoriu.

Poliţia, pe urmele asasinilor

În anul 1828, situaţia din Edinburgh ajunsese critică, mamele îşi ascundeau fiii, muncitorii se întorceau acasă în grup, nimeni nu vroia să se plimbe sau să doarmă singur. Teroarea bântuia oraşul scoţian. Cu toate acestea, asemeni asasinului care lasă urme fără voie la locul faptei, şi Burke, mânat de dorinţa de a acumula avere, a început să comită erori care, în final, au dus la capturarea lui.

Vigilenţa din cartierele din Edinburgh era extrem de riguroasă. Poliţia a încercuit zonele de unde se presupunea că fuseseră răpite persoanele. Burke şi Hare începeau să vadă cum se ridicau bariere între ei şi prada lor. Erau din ce în ce mai puţine locuri unde puteau merge la vânătoare şi, curând, aveau să fie nevoiţi să se replieze în propria feudă din pensiunea lui Margaret care, apropo, nu era străină nici ea de ceea ce se întâmpla. Şi nici Helen McDougal. Cele două femei nu au luat parte la niciun asasinat, au fost, în schimb, complice şi au beneficiat de câştigurile obţinute de iubiţii lor.

În acelaşi an, 1828, au avut loc ultimele crime ale lui Burke şi Hare. Presiunea poliţiei şi cercetările efectuate i-au determinat pe inspectori să facă investigaţii într-un cartier de unde dispăruse un tânăr. Faptul i-a uimit pe vecinii care au povestit poliţiei că James Wilson „prostuţul” (căci aşa îl numeau) era un tânăr care, chiar dacă era înapoiat mintal, ştia foarte bine pe unde trebuia să meargă şi, în plus, era sănătos tun. Pe de altă parte, aceiaşi vecini observaseră că Burke şi Hare nu lucrau, dar aveau totuşi bani de cheltuit.

Greşeala fatală

În acele zile, inspectorii dădeau târcoale hanului unde stăteau cei doi asasini. Într-o noapte, Burke a avut îndrăzneala de a omorî o tânără în propria sa cameră. Resturile sângeroase ale tinerei au fost descoperite de către soţii Gray, care se ocupau de curăţarea pensiunii. Helen, iubita lui Burke, a încercat să îi mituiască pe cei doi soţi, promiţându-le o liră pe săptămână pentru tot restul vieţii. Cu toate acestea, preţul probabil că nu i-a convins şi, câteva minute mai târziu, aceştia se aflau la poliţie, denunţând macabra descoperire. Burke însă a avut timp să facă dispărut cadavrul fetei. Când poliţia a ajuns la locul faptei, a găsit doar resturi de sânge. Burke, care vânduse corpul doctorului Knox, a explicat cu mult calm că acel sânge provenea de la menstruaţia unei persoane care trecuse pe la el. Să nu uităm că pe atunci nu existau metodele de verificare ştiinţifică de care dispunem astăzi. Nu existau probe, pentru că nu exista corpul delict. In ciuda acestei situaţii, suspiciunile în privinţa lui Burke erau mari.

Hare îl denunţă pe asociatul său, Burke

Poliţia a făcut o mutare hotărâtoare când l-a reţinut pe Hare, veriga slabă a cuplului criminal. L-au interogat timp de mai multe ore, încercând să-l facă să mărturisească toate crimele, dar fără rezultat. Într-un final, au schimbat strategia: dacă William Hare îşi acuza asociatul, putea să iasă nevinovat din acea situaţie, dacă nu, mai devreme sau mai târziu, îl prindeau pentru ceva şi îi putrezeau oasele în închisoare sau ajungea pe eşafod.

Hare, convins de acest ultim argument, a turnat fără zăbavă, arătându-l cu degetul pe fostul său tovarăş de arme, despre care a spus că a fost instigatorul şi autorul tuturor crimelor comise de ei. Evident, Burke a încercat să se apere, inventând poveşti pe cât de neobişnuite, pe atât de lipsite de coerenţă. El spunea că ultima victimă pe care o vânduse doctorului Knox murise de moarte naturală, în patul său, în timp ce dormea şi singurul lucru rău pe care îl făcuse fusese că a vândut cadavrul. Dacă asta era un delict, nu avea nicio problemă să plătească amenda care i se impunea.

Când văzu că situaţia devenea din ce în ce mai complicată, începu să susţină teza că fata nu murise în camera sa, ci că fusese adusă de un pădurar, într-o cutie, şi că acesta a uitat să o ia. Poliţiştii ascultau stupefiaţi neghiobiile lui Burke. În acest timp, Hare continua să povestească detalii din nopţile lor sângeroase. În plus, el profită de moment pentru a o acuza şi pe Helen McDougal că ar fi fost complicea iubitului ei. Nu exista nicio îndoială, Burke era vinovat şi era pe punctul de a plăti pentru crimele sale oribile.

Burke a fost condamnat la moarte, iar cadavrul său a fost oferit…disecţiei!

Pe data de 24 decembrie 1828, a început procesul contra lui William Burke şi Helen McDougal. După deliberări îndelungate, judecătorii au pronunţat sentinţa şi aceasta nu era bună pentru Burke. Urma să fie spânzurat şi, bineînţeles, corpul său era donat ştiinţei. Helen a fost achitată şi protejată din acel moment pentru a evita linşarea ei. Doctorul Knox a fost şi el achitat, dar atacurile repetate asupra casei sale şi lipsa de clienţi l-au determinat să plece la Londra. Dar şi în provincie prostul renume l-a îngropat în mizerie. Se spune că a murit în America de Nord, unde lucra ca actor.

Din pielea criminalului, s-au confecţionat portmonee

În ceea ce îl priveşte pe Burke, el a fost spânzurat pe data de 28 ianuarie 1829. Corpul său, la fel ca şi corpurile victimelor sale, a fost disecat de către studenţii de la medicină. Ceea ce este curios este faptul că pielea sa a fost vândută pe bucăţi, pentru confecţionarea de portmonee şi pungi de tutun.

Hare, turnătorul, a fost aruncat într-un container de var nestins şi a devenit orb

Ce s-a întâmplat cu turnătorul William Hare? Poliţia s-a ţinut de cuvânt şi l-a eliberat pe Hare. A fugit din Scoţia pe ascuns şi a încercat să îşi găsească de muncă în Londra; dar faima sa l-a precedat şi, într-o fabrică unde încerca să îşi câştige pâinea, a fost identificat de muncitori şi aruncat într-un container plin cu var nestins. Hare a ieşit din recipient cu greu, dar pielea i-a fost arsă de var. Şi-a pierdut vederea şi astfel a străbătut străzile Londrei, cerşind până în anul 1860, când a murit. Avea 70 de ani.

Execuţia lui Burke a avut un martor special, pe faimosul scriitor Walter Scott, care a relatat într-una din scrierile sale ceea ce s-a întâmplat. Dar cel care realmente a făcut celebru cazul hoţilor de corpuri a fost Robert Louis Stevenson, descriind această întâmplare în romanul său Hoţul de trupuri (The Body Snatcher), care a fost pus în scenă în secolul XX.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.