Ştiaţi că… asigurările au fost inventate de babilonieni acum 5.000 de ani?
Asigurările, un serviciu public pentru preluarea riscului, au existat în diverse forme încă de pe vremea când omul a început să-şi scrie istoria. Primele poliţe de asigurare îmbrăcau forma unor contracte pentru protecţie pe mare şi erau folosite de către negustorii babilonieni în jurul anului 3000 î.Hr. Aceste contracte, adeseori doar verbale, stipulau acordarea de împrumuturi negustorilor cu menţiunea că, dacă un anumit transport de bunuri se pierdea pe mare, împrumutul nu mai trebuia rambursat. Dobânzile acestor împrumuturi variau în funcţie de riscul transportului, la fel şi costul poliţei; ambele au atins cote maxime în perioada în care mările erau bântuite de piraţi. Posibilitatea asigurării mărfurilor a contribuit la evoluţia comerţului internaţional, determinându-i şi pe negustorii mai puţin întreprinzători să-şi trimită mărfurile la distanţe considerate pe atunci mari, în vase destul de rudimentare şi adeseori în condiţii meteorologice riscante.
Asigurările transporturilor marine erau practicate şi de societatea hindusă în jurul anului 600 î.Hr., fiind deja o uzanţă în secolul al IV-lea în imperiul maritim grecesc. De fapt, grecii au fost cei ce au impus contractele scrise, eliminând astfel multe dintre portiţele de scăpare ale poliţelor anterioare, fie ele verbale sau scrise. Practic, toate popoarele ce aveau contacte comerciale cu grecii pe cale maritimă au adoptat aceste contracte de asigurare.
Poliţele de asigurare de toate felurile au evoluat destul de devreme în istorie în forma lor modernă, cu siguranţă înainte de evul mediu. Patru clauze, care în acea vreme erau remarcabile, au rămas şi în prezent de o importanţă covârşitoare în toate tipurile de poliţe: (1) obiectele asigurate trebuie să fie suficient de numeroase şi de similare pentru a permite un calcul realist al frecvenţei şi gravităţii pierderii lor, (2) asigurarea tuturor obiectelor — fie că sunt bunuri comerciale pe un vas sau clădiri dintr-un cartier—nu poate fi realizată de un singur agent; (3) pierderile trebuie să fie accidentale şi probabil în afara controlului părţii păgubite; (4) este necesar să poată stabili faptul că pierderea chiar s-a produs şi cât de mare a fost aceasta.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Asigurările, un serviciu public pentru preluarea riscului, au existat în diverse forme încă de pe vremea când omul a început să-şi scrie istoria. Primele poliţe de asigurare îmbrăcau forma unor contracte pentru protecţie pe mare şi erau folosite de către negustorii babilonieni în jurul anului 3000 î.Hr. Aceste contracte, adeseori doar verbale, stipulau acordarea de împrumuturi negustorilor cu menţiunea că, dacă un anumit transport de bunuri se pierdea pe mare, împrumutul nu mai trebuia rambursat. Dobânzile acestor împrumuturi variau în funcţie de riscul transportului, la fel şi costul poliţei; ambele au atins cote maxime în perioada în care mările erau bântuite de piraţi. Posibilitatea asigurării mărfurilor a contribuit la evoluţia comerţului internaţional, determinându-i şi pe negustorii mai puţin întreprinzători să-şi trimită mărfurile la distanţe considerate pe atunci mari, în vase destul de rudimentare şi adeseori în condiţii meteorologice riscante.
