Încă din cea mai adâncă preistorie, dacii practicau ritualul potolirii setei morţilor prin stropirea mormintelor lor cu apă. Ei considerau că acele cantităţi de apă ritualică pot duce la obţinerea, de către sufletele dezîncarnate, a corporalităţii fizice. Adică, reîncarnarea era, prin acest ritual, facilitată. Acest ritual întăreşte teoria credinţei dacilor în nemurirea şi reîncarnarea sufletului. În acest context, nu indo-aryenii, sumerienii, egiptenii sau chinezii au prioritatea concepţiei reîncarnării sufletului, ci dacii.
Fenomenul de transmigraţie a sufletului, integrat concepţiei esoterice daco-aryene era strâns corelat de ritul incinerării morţilor, întrucât dacii vedici (de la care, mai apoi, indo-iranienii şi ceilalţi) considerau că suflul (fluidul) vital al fiinţei umane era corijat de foc (Agni), purificat tot de către acesta (precum însuşi întregul Univers în procesul de disoluţie care urmează unei zi a lui Zamolxis (Brahman), fluidul vital (apa-vie = Conştiinţa) nemuritor fiind este recircuitat prin mijlocirea diferitelor trupuri (metempsihoză) alcătuite din apă şi „humă” (Golem)…
Ca şi în mormintele etrusce, în mormintele de incineraţie ale dacilor arieni au fost descoperite diverse obiecte de uz casnic, de uz special, vase pentru diferite utilităţi alimentare şi alchimice care dovedesc pe deplin concepţiile (avansate) social-cultural-spirituale ale strămoşilor noştri şi, în primul rând, existenţa, la daci, a concepţiei transmigraţiei sufletului.
Nemurirea nu înseamnă reîncarnare: după reîncarnare se moare iar, adică cel reîncarnat nu mai este nemuritor. Dusul apei la mormânt (40 zile, o zi pentru fiecare săptămână, săptămâna avea 9 zile – cele 9 babe din martie, anul avea 10 luni – de aceea ultima lună din an se numește decembrie, adică a zecea lună și 360 zile, așa cum arată unul dintre sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa, cel cu 180 stâlpi și măsura în grade a unui cerc – soarele este rotund, adică planeta pământul, cândva, se învârtea în jurul soarelui 360 zile; când a trecut la 365 zile, vremea s-a răcit brusc și animalele mari, care nu s-au adaptat la frig au dispărut, adică nici vorbă de meteorit…) pentru spălarea păcatelor pentru care mortul nu și-a cerut iertare de la zeul Moș. Cel care a teoretizat metempsihoza, adică Pitagora, a fost alungat din școala zamolxienilor (cei care îl venerau pe Moș, în grecește Zalmoxe) tocmai pentru că nu înțelesese conceptul de nemurire (cum s-a întâmplat și cu Orfeu, cel cu tărâmul morții…) Cum cei doi nu au fost aclamați în Balcani (care pe atunci era locuit aproape în întregime de români) au ajuns în Anatolia (Orfeu) și în peninsula italică (Pitagora). Obiceiul ducerii apei la mormânt de către o fecioară, de preferat minoră la 8-10 ani, este un obicei tardiv creat sub influența creștinilor, așa că acest articol este un fals.