Site de secrete, stiinta si metafizica

Minciuni ordinare împotriva creştinismului (4): “Dumnezeul din Vechiul Testament e diferit de Cel din Noul Testament”

134 32

Cred că mulţi dintre noi ne-am întrebat nu de puţine ori de ce Dumnezeul din Vechiul Testament pare atât de răzbunător şi de crud, iar Dumnezeul din Noul Testament este atât de iubitor şi de blând. Se poate transforma atât de mult Dumnezeu? Există cumva “doi dumnezei”: Dumnezeul Vechiului Testament şi Dumnezeul Noului Testament?

De la un singur Dumnezeu, am ajunge la “doi dumnezei”

Această întrebare nu este una nouă; şi-a pus-o şi ereticul Marcion (85/100-160 d.Hr.), cel care a produs o primă schismă importantă în creştinismul timpuriu, prin respingerea oricărei legături între Dumnezeul Vechiului Testament, pe care-l vedea crud, rece, răzbunător, mânios şi însetat de sânge, şi Dumnezeul Noului Testament, care era considerat drept “noul Dumnezeu”, plin de iubire şi adevăratorul creator al omenirii. Deci, în concluzie, conform acestei viziuni am avea parte de doi dumnezei: unul rău (ăla mai vechi) şi altul bun (ăla mai nou, care ar fi adevăratul Creator). Absurdul situaţiei se observă imediat: de ce una din marile şi vechile religii ale lumii (iudaismul) ar începe cu venerarea unui “Dumnezeu rău” şi nu cu ăla bun? Unde a stat “Dumnezeu cel bun” ascuns atâţia mii de ani şi de ce El s-a ivit abia pe timpul lui Hristos? De ce nu a apărut de prima dată? Iată întrebări la care nici marele Marcion n-ar fi în stare să ofere răspunsuri satisfăcătoare.

Cui să mă rog eu? Dumnezeului cel bun sau Dumnezeului cel rău?

Eu aş pune mai departe o întrebare simplă adepţilor teoriei Dumnezeu cel rău – Dumnezeu cel bun: de ce doi dumnezei şi nu mai mulţi? Pentru că, dacă numărul este compatibil cu substanţa divinităţii, atunci cu cât numărul este mai mare, cu atât este mai bine. Pe de altă parte, eu dacă aş vedea doi dumnezei în faţa mea, ce ar trebui să fac? Cui să mă rog mai tare? Dumnezeului cel rău sau Dumnezeului cel bun? Degeaba m-aş ruga doar Dumnezeului cel bun, căci Dumnezeul cel rău m-ar pedepsi pentru că nu-i aduc şi lui un omagiu asemănător. Şi dacă m-aş ruga doar Dumnezeului cel rău, n-aş mai avea parte de bunătatea Dumnezeului cel bun. Şi dacă m-aş ruga la amândoi, Dumnezeul cel rău ar fi gelos pentru că mă rog şi la ăla cel bun, şi poate iar din nou aş fi pedepsit. Aşadar, oricărui Dumnezeu m-aş ruga, tot n-ar fi bine pentru mine. Iată încă un punct al absurdităţii dualităţii Dumnezeul cel rău – Dumnezeul cel bun.

Îşi poate delega Dumnezeu puterile Sale divine unui alt dumnezeu?

Totodată, cum ar vedea adepţii existenţei a doi dumnezei, următoarea situaţie paradoxală: Dumnezeul cel bun, care ar fi adevăratul Creator, ar fi făcut delegări de sarcină (!) către Dumnezeul cel rău din Vechiul Testament! Este inadmisibil să credem că o Fiinţă Supremă şi-ar putea diminua puterile unei alte Fiinţe Supreme. Dacă ar face acest lucru, atunci nu s-ar mai numi Fiinţa Supremă. În plus, prin definiţia conceptului de Dumnezeu, Creatorul nu-şi poate ceda niciodată atributele Sale de divinitate. Şi asta întrucât divinitatea Sa i-ar fi pusă în pericol de celălalt Dumnezeu căruia i-ar fi cedat puterile sale divine. Aşadar, e absurd să crezi că Dumnezeul cel bun din Noul Testament şi-ar fi delegat puterile Dumnezeului cel rău din Vechiul Testament.

Ori îi iubeşti pe amândoi dumnezei, ori nu-l iubeşti pe niciunul

Totuşi, a nu se uita că dacă există doi dumnezei, unul bun şi celălalt rău, amândoi au puteri egale, niciunul nefiind mai slab sau mai puternic decât celălalt. Şi dacă tu negi pe unul din dumnezei, înseamnă că tu negi supremaţia amândurora, pentru că cei doi au puteri supreme împreună, nu separat. Aşadar, nu-l poţi iubi pe Dumnezeul din Noul Testament, şi pe cel din Vechiul Testament să-l respingi.

Doi dumnezei nu pot fi nici egali, dar nici inegali

Principiul existenţei a doi dumnezei este ilogic şi din alt punct de vedere: două fiinţe supreme nu pot fi nici egale, dar nici inegale. E paradoxal, dar ăsta-i adevărul. Două fiinţe supreme nu pot fi egale, pentru că Fiinţa Supremă, fiind “supremă”, nu suportă comparaţie cu nimeni altcineva, decât cu ea însăşi. Dar pe de altă parte, două fiinţe supreme nu pot fi nici inegale, întrucât Fiinţa Supremă nu este capabilă să-şi diminueze din propriile puteri.

Când a apărut “noul Dumnezeu”? Pe timpul lui Iisus Hristos? Atunci e fals!

În superba sa operă, “Împotriva lui Marcion”, marele părinte al creştinismului Tertullian combate această erezie a lui Marcion şi se arată nedumerit de “noul Dumnezeu”: când a apărut “Noul Dumnezeu”, atunci când în Vechiul Testament nu s-a auzit nimic de el? Cum a stat el ascuns atâta timp, ca o fiinţă ruşinată, şi a apărut brusc în epoca lui Iisus Hristos? Dar ce-i nou, e fals, căci Dumnezeul adevărat trebuie să fie nenăscut, etern, încă de la bun începuturi.  Dacă Dumnezeu a apărut după o anumită perioadă, înseamnă că nu e Dumnezeul cel adevărat; cu siguranţă trebuie să fie unul fals.

Există diferenţe atât de mari între Dumnezeul din Vechiul Testament şi cel din Noul Testament?

Acum, să revenim la analiza lui Dumnezeu din Noul Testament şi din Vechiul Testament. Există diferenţe atât de mari între Dumnezeul “vechi” şi cel “nou”, aşa cum pretinde Marcion şi susţinătorii săi? Categoric nu! Căci dacă cineva citeşte cu atenţie şi deschidere atât Noul cât şi Vechiul Testament devine evident faptul că Dumnezeu nu este diferit de la un Testament la celălalt Testament şi că atât mânia cât şi dragostea Sa sunt revelate în ambele Testamente.

Bunătatea şi milostenia lui Dumnezeu din Vechiul Testament

Să luăm astfel, bunătatea şi milostenia lui Dumnezeu. Ea apare des în Noul Testament, găsindu-şi plinătatea lor prin aceea că “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dar în Vechiul Testament, găsim momente în care Dumnezeu este amintit ca o Fiinţă care îşi manifestă iubirea şi bunătatea? Categoric da!

* “Şi Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: “Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor da oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ieşirea 34:6);

* “Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele” (Numerii 14:18);

* “Învârtoşatu-şi-au cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales o căpetenie, ca să se întoarcă în robia lor; dar Tu, fiind Dumnezeu iubitor şi iertător, negrabnic la mânie şi bogat în milă şi îndurare, nu i-ai părăsit” (Neemia 9:17);

* “Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun şi îndurat; nu te va lăsa, nu te va pierde şi nici nu va uita legământul încheiat cu părinţii tăi, pe care l-a întărit cu jurământ înaintea lor” (Deuteronom 4:31);

* “Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine” (Psalmi 85:4);

* “Dar Tu, Doamne, fă cu mine milă, pentru numele Tău, că bună este mila Ta” (Psalmi 108:20);

* “Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Psalmi 145:8);

* “Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Ioil 2:13).

Precum se observă, şi în Vechiul Testament Dumnezeu este bun şi milostiv şi nu doar răzbunător şi crud, aşa cum s-a încercat să se acrediteze ideea.

Mânia lui Dumnezeu din Vechiul Testament se păstrează şi în Noul Testament

Da, e adevărat, mânia lui Dumnezeu din Vechiul Testament este mai des întâlnită decât în Noul Testament, dar se uită un fapt fundamental: acţiunile din Vechiul Testament se desfăşoară pe o perioadă mult mai mare (de câţiva mii de ani), pe când cele din Noul Testament se desfăşoară pe o perioadă de câţiva zeci de ani (40-50 de ani). În plus, Vechiul Testament este mult mai mare din punct de vedere al conţinutului decât Noul Testament, aşa că probabilitatea de a întâlni mai des mânia lui Dumnezeu în Vechiul Testament este mai mare. Dar, în Noul Testament se vorbeşte numai de pace şi iubire? Categoric că nu! Şi cine a citit Biblia ştie foarte bine acest lucru. Astfel, în Romani (1:18), carte ce face parte din Noul Testament, se vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu: “Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr”.

Tot în Noul Testament, Iisus vorbeşte mai mult despre chinurile iadului, decât de frumuseţea şi liniştea paradisului:

* “Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Luca 10:15);

* “Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului(Apocalipsa 1:18);

* “Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins” (Marcu 9:43);

* “Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului” (Marcu 9:47);

* “Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5:22);

* “Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Dumnezeu nu se schimbă în Vechiul Testament şi Noul Testament

Ideea care vreau s-o arăt este aceasta: în Noul Testament, Dumnezeu nu vorbeşte doar de iubire şi pace, cum unii încearcă să acrediteze ideea, ci îşi păstrează (cel puţin la nivelul vorbelor) aceeaşi mânie din Vechiul Testament, mânie care este una părintească, ca pentru un părinte pentru copiii săi. Astfel, este atât de clar că Dumnezeu nu este în nici un fel diferit în Vechiul Testament faţă de felul cum este în Noul Testament. Prin natura Sa, Dumnezeu este neschimbător şi chiar dacă vedem descoperit un aspect al caracterului Său în anumite pasaje mai mult decât în altele, El nu se schimbă niciodată.

Sacrificiile din Vechiul Testament sunt pentru iertarea păcatelor oamenilor

Tot adepţii dualităţii Dumnezeul cel vechi – Dumnezeul cel nou susţin faptul că Dumnezeul din Vechiul Testament ar fi cerut oamenilor să facă sacrificii / jertfe în numele Său, şi astfel n-ar fi adevăratul Dumnezeu, ci un fel de zeu sângeros! Fraza de mai sus este o aberaţie imensă şi arată cât de puţin cunosc Biblia cei care cunosc şi susţin aşa ceva.

E adevărat, în Vechiul Testament, Dumnezeu a lăsat oamenilor un sistem de sacrificii prin care se putea face iertarea păcatelor, însă acest sistem de sacrificii a fost numai temporar şi el arată către venirea lui Iisus Hristos care avea să moară pe cruce pentru ca adevărata ispăşire a păcatelor să se producă. Mântuitorul care a fost promis în Vechiul Testament este revelat în plinătatea Lui în Noul Testament, iar expresia desăvârşită a dragostei lui Dumnezeu, trimiterea Fiului Său Iisus Hristos, este arătată în toată slava sa. Datorită caracterului drept şi sfânt al lui Dumnezeu, toate păcatele din trecut, prezent şi viitor trebuie să fie judecate. Din nou Dumnezeu, în infinita Sa dragoste, a creat o cale prin care a plătit pentru aceste păcate şi prin care a oferit oportunitatea împăcării pentru ca oamenii păcătoşi să poată scăpa de mânia Lui. Putem vedea acest adevăr minunat într-o sumedenie de versete, precum 1 Ioan 4:10: “Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”.

Să vorbim puţin despre mânia lui Dumnezeu…

Mânia lui Dumnezeu are 7 caracteristici principale, pe care le putem desprinde atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament:

(1) Mânia lui Dumnezeu e total diferită faţă de mânia omului:

– “Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20);

(2) Mânia lui Dumnezeu este întotdeauna în concordanţă cu regulile stabilite în Scriptură pentru comportamentul omului şi cu avertizările lui Dumnezeu pentru neascultare:

– “Şi s-au dus şi s-au apucat să slujească altor dumnezei şi s-au închinat acelor dumnezei pe care ei nu i-au cunoscut şi pe care El nu i-a hotărât. De aceea s-a aprins mânia Domnului asupra Zării acesteia şi a adus El asupra ei toate blestemele legământului, scrise în această carte a legii. Şi i-a lepădat Domnul din pământul lor cu mânie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29:26-28);

– “Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, Vă dau de ştire astăzi că veţi pieri şi nu veţi trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul” (Deuteronom 30:16-18)

(3) Mânia lui Dumnezeu este direct proporţională cu acţiunile/păcatele oamenilor.

– “După faptă şi răsplată: urgie împotriva vrăjmaşilor şi răsplată după faptă împotrivitorilor Lui; ţinuturilor celor de departe, răsplata cuvenită” (Isaia 59:18);

– “Eu sunt Domnul, şi Eu spun că vor veni acestea şi le voi împlini, nu le voi schimba, nici nu voi cruţa ceva; după purtările şi după faptele tale te voi judeca”, zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel 24:14).

(4) Mânia lui Dumnezeu este înceată şi controlată, nu bruscă şi explozivă:

– “Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit, ci pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam” (Numerii 14:18).

(5) Mânia lui Dumnezeu vine după o ameninţare de judecată, ca de exemplu avertismentele spuse oamenilor înaintea potopului lui Noe sau înaintea distrugerii cetăţilor lui Sodoma şi Gomora.

(6) Mânia lui Dumnezeu e întotdeauna provocată de păcatelor oamenilor:

– “Şi să nu umblaţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi lor, şi să nu Mă mâniaţi cu faptele mâinilor voastre, şi nu vă voi face nici un fel de rău” (Ieremia 25:6).

(7) Mânia lui Dumnezeu este una îndreptăţită:

– “Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2:5).

Cei care resping mânia lui Dumnezeu trebuie să respingă şi iubirea Sa

Dar are dreptul Dumnezeu să fie unul mânios? Dumnezeu poate să-şi arate mânia cu adevărat sau numai dragostea? Aici trebuie să constatăm un aspect foarte interesant: în filozofia greacă, Dumnezeu este mintea, esenţa fiinţei sale fiind gândirea. El nu are niciun sentiment, fiind deasupra bucuriei sau a  supărării. În schimb, în contrast cu această viziune, Dumnezeul din Biblie este plin de sentimente. Lui îi pasă de oamenii pe care i-a creat, fiind implicat în istoria omenirii precum şi în faptele oamenilor. Însă trebuie să facem o mică observaţie: mânia lui Dumnezeu nu poate fi diferită de iubirea lui Dumnezeu. Adică, pentru cei care resping mânia lui Dumnezeu, trebuie să respingă şi iubirea Sa, pentru că negarea uneia din ele distruge personalitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeul din Bibie este un Dumnezeu puternic, care-şi iubeşte oamenii, iar mânia Sa este liberă de orice imperfecţiune păcătoasă care acompaniază adesea mânia umană. În plus, ideea unei mânii divine arată faptul că umanitatea este importantă pentru Dumnezeu, Fiinţei Supreme păsându-i de oameni, din moment ce El comandă, interzice sau pune în gardă.

Mânia lui Dumnezeu în Vechiul şi Noul Testament

Nicăieri în Noul Testament, mânia lui Dumnezeu nu este înlocuită cu iubire; din contra, mânia divină este o trăsătură esenţială şi indispensabilă lui Dumnezeu. Dumnezeu este nu doar Domnul Salvator, ci şi judecătorul care va aduce cu El judecata mâniei Sale. Totuşi, vestea bună pe care ne o aduce Noul Testament nu-i aceea că a dispărut mânia lui Dumnezeu (ea a rămas aceeaşi ca în Vechiul Testament), ci că umanitatea este salvată de mânia divină prin credinţa în Iisus Hristos. Iar acest lucru este văzut clar în următoarele pasaje din Noul Testament: “Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie.” (Romani 5:8,9). Astfel, noi “îl aşteptăm pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare” (1 Tesaloniceni 1:10).

Apoi, în Noul Testament, mânia lui Dumnezeu nu este văzută ca o rămăşiţă incompatibilă cu religia Vechiului Testament. Faptele biblice nu arată deloc că mânia divină aparţine Vechiului Testament, iar dragostea lui Dumnezeu Noului Testament. Ambele Testamente vorbesc şi despre iubirea şi despre mânia divină, aşa cum am prezentat în paragrafele anterioare ale acestui articol.

Totuşi, concepţiile greşite privind mânia divină au dus la o imagine falsă despre Dumnezeu. În special în Vechiul Testament, Dumnezeu este văzut ca aspru şi crud, o fiinţă căreia i-ar place să se răzbune şi să pedepsească umanitatea ori de câte ori are ocazia. Această imagine a lui Dumnezeu din Vechiul Testament este totuşi o gravă distorsiune a caracterului adevărat al lui Dumnezeu. Dar cine a citit cu adevărat Biblia, ştie că această imagine este una falsă.

Dumnezeu este iubire (“Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” – 1 Ioan 4:16). El n-are nicio plăcere în moartea celor păcătoşi, dar se bucură cu adevărat atunci când cei păcătoşi se întorc de la viaţa lor plină de păcate (“Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” – Iezechiel 18:23). Dumnezeu îşi doreşte ca toţi să fie salvaţi, mântuiţi (“Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” – 1 Timotei 2:4). Împăcarea are ca punct de plecare Dumnezeu! Fiinţa Supremă îşi doreşte ca lumea să fie împăcată cu El în Hristos (“Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” – 2 Timotei 5:18-19). În plus, El nu-şi doreşte pedepse răzbunătoare.

Mânia lui Dumnezeu nu este un capriciu al Său

În contextul judecăţii biblice, mânia divină nu este expresia unei divinităţi despotice, ci o reacţie dreaptă şi legitimă împotriva păcatului. Iar păcatul este incompatibil cu sfinţenia lui Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu nu este una arbitrarie şi capricioasă, ci este una împotriva păcatului. Dar chiar şi în mânia Sa, Dumnezeu îşi aminteşte de milă (“O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine. Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am întors faţa de la tine, dar în îndurarea Mea cea veşnică Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul” – Isaia 54:7-8), iar mânia Sa nu durează decât un moment; în plus, El nici măcar nu şi-o duce până la capăt (“Pentru numele Meu, Îmi opresc mânia şi pentru slava Mea o potolesc, ca să nu te nimicesc” – Isaia 48:9).

În concluzie, poate că cei care susţin existenţa a doi dumnezei (din Vechiul şi Noul Testament) poate că ar fi timpul să-şi revizuiască atitudinea. Nu de alta, dar n-au nici argumente logice, nici teologice, nici biblice şi nici măcar morale…

Vă dau de ştire astăzi că veţi pieri şi nu veţi trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul
Citește și

Utilizăm cookie-urile pentru a îmbunătăţi funcţionalitatea site-urilor noastre, pentru a te ajuta să navighezi mai eficient de la o pagină la alta, pentru a memora preferinţele tale şi, în general, pentru a îmbunătăţi experienţa utilizatorilor. Accept Cititi mai multe

Politica de intimitate si Cookie