Orgoni Crystal
Lovendal Facebook

Incredibila întâlnire a unui francez cu 2 creaturi mici, cu costume de scafandru! Cazul a fost investigat mult timp de autorităţi şi se pare că a fost unul real…


 

Marius Dewilde, fost membru al echipajului unui submarin, avea treizeci şi patru de ani şi lucra la oţelăriile din Blanc-Misseron (Franţa), lângă frontiera cu Belgia, bucurându-se de preţuirea şefilor şi a colegilor săi. Căsătorit, locuia împreună cu familia într-o căsuţă izolată, la doi kilometri de satul Quarouble. În faţa căsuţei se afla o mică grădină, înconjurată de un gard de scânduri. Pe lângă grădină trecea calea ferată minieră care lega Saint-Amand de Blanc-Misseron.

Era 10 septembrie 1954, când oţelarul a trăit o aventură extraordinară, pe care a descris-o astfel anchetatorilor. Soţia şi fiul său se culcaseră, iar el citea la gura sobei. Orologiul de deasupra maşinii de gătit arăta ora 22:30, când a auzit lătratul furibund al câinelui său, Kiki. Gândindu-se că ar putea fi un hoţ în curtea de păsări, şi-a luat lanterna şi a ieşit. Ajungând în grădină, a văzut pe calea ferată, la mai puţin de şase metri de uşa casei, în stânga, o masă întunecată. A crezut mai întâi că e o căruţă lăsată acolo de un ţăran şi şi-a spus că trebuie să-i înştiinţeze pe cei de la gară pentru a preveni un posibil accident.

În clipa aceea, câinele s-a apropiat de el, târându-se, şi s-a auzit dinspre dreapta un zgomot de paşi grăbiţi. În zona aceea se afla o potecă folosită uneori, noaptea, de contrabandişti. Câinele se întorsese acolo şi reîncepuse să latre. Dewilde a aprins lanterna şi a îndreptat fasciculul de lumină spre potecă. La trei-patru metri de el, chiar în spatele gardului, două „fiinţe” mergeau, una în spatele celeilalte, spre masa întunecată de pe şine.

„Una dintre ele, a declarat oţelarul, cea care mergea în faţă, s-a întors către mine. În locul unde ar fi trebuit să-i fie capul, lumina lanternei a fost reflectată de un obiect de sticlă sau de metal. Am avut impresia că era o cască de scafandru. De altfel, amândouă «fiinţele» erau îmbrăcate cu costume asemănătoare celor de scafandri. Erau de talie foarte mică, probabil mai puţin de un metru, dar aveau umeri foarte largi şi casca de pe «cap» mi s-a părut enormă. Le-am văzut picioarele mici, potrivite cu trupul, dar n-am văzut braţe. Nu ştiu dacă aveau.”

După câteva clipe de firească stupoare, martorul s-a repezit spre poarta grădinii, vrând să ocolească gardul şi să taie calea celor două fiinţe, cu intenţia, a declarat el, de a captura măcar una. Se apropiase cam la doi metri, când, ţâşnind printr-o deschizătură pătrată din masa de pe şine, o lumină extrem de puternică, asemenea celei de magneziu, l-a orbit. A închis ochii şi a vrut să strige, dar n-a fost în stare. A încercat să se mişte, dar picioarele nu-l mai ascultau. Înspăimântat, a auzit ca în vis, la un metru de el, un zgomot de paşi pe dala de ciment din faţa porţii. Erau cele două „fiinţe”, care se îndreptau spre calea ferată.

În sfârşit, lumina s-a stins. Dewilde şi-a recăpătat controlul muşchilor şi a alergat spre calea ferată. Dar masa întunecată se ridica de pe şine, legănându-se uşor, ca un elicopter. Părea să aibă o formă alungită, cu o cupolă în partea superioară, şi să fie lungă de şase metri şi lată de trei. Culoarea era ca aceea a aluminiului, dar mai puţin strălucitoare. Dewilde a apucat să vadă un fel de uşă închizându-se şi un abur des ieşind din partea inferioară, cu un uşor şuierat. S-a simţit un curent de aer cald, cu miros de ozon, amintindu-i fostului matelot atmosfera dintr-un submarin. Obiectul s-a înălţat vertical, până la treizeci-patruzeci de metri, apoi, continuând să urce, s-a îndreptat spre vest, în direcţia localităţii Anzin, căpătând o luminozitate roşietică. A dispărut, după circa un minut, spre Valenciennes.

Bărbatul a povestit totul autorităţilor şi s-a început o anchetă. Ipoteza iniţială că ar fi fost vorba despre un elicopter implicat în operaţiuni de contrabandă nu a rezistat confruntării cu topografia locului: firele telegrafice ar fi împiedicat aterizarea unui aparat de zbor convenţional. S-a trecut la căutarea eventualelor urme. Terenul din preajma căii ferate fiind tare, lipsa amprentelor de paşi ale celor doi „scafandri” nu infirma relatarea martorului.

În schimb, anchetatorii au descoperit în cinci locuri, pe traversele de lemn, semne identice, cu o suprafaţă de patru centimetri pătraţi fiecare. Semnele erau proaspete şi arătau că traversele fuseseră supuse, în cinci locuri, unei presiuni puternice, cum ar fi aceea exercitată de un obiect foarte greu. Întrebat de ziarişti ce crede despre aceste semne, unul dintre inspectorii Poliţiei Aerului a răspuns, evident neoficial: “Astfel de urme ar lăsa un aparat care ar ateriza pe bechii şi nu pe roţi, ca avioanele noastre. Presiunea revelată de aceste amprente corespunde unei greutăţi de treizeci de tone”.

La capitolul dovezi fizice se adaugă şi faptul că, la locul aterizării, pietrişul balastului era friabil, ca şi cum ar fi fost calcinat la o temperatură înaltă. Iar urmele negricioase de pe sol păreau să confirme detaliul emisiei de aburi din finalul observaţiei. Pe de altă parte, pilele lanternei şi bateria unui telefon instalat în curte s-au descărcat, iar martorul a suferit de colici violente şi de tulburări respiratorii. În sfârşit, câinele Kiki nu şi-a revenit după şocul nervos; a slăbit continuu şi a murit şase luni mai târziu.

Detractorii n-au lipsit. De exemplu, un ziarist, care nu fusese la faţa locului şi nu stătuse de vorbă cu Dewilde, afirma, la numai câteva zile după întâmplarea de la Quarouble, că oţelarul avusese probabil o halucinaţie datorată unei mai vechi răni la cap. O halucinaţie care lasă urme palpabile în traverse, transformă pietrişul într-un conglomerat friabil, înnegreşte solul, descarcă bateriile, provoacă dereglări ale sănătăţii!


 
Orgoni Crystal

 

Articole inrudite