Forturile vitrificate se întâlnesc în Franţa, Scoţia şi alte zone ale Europei şi se prezintă, de regulă, sub forma unor elipse, amplasate în vârful unor coline sau al unor promontorii naturale abrupte. În partea inferioară, uneori numai pe o parte, alteori pe ambele părţi, zidurile sunt construite din pietre granitice vitrificate.
Dacă incintele sunt protejate de metereze mai înalte, acestea prezintă şi ele semne indiscutabile ale aceluiaşi fenomen: vitrificarea. Tehnica realizării este necunoscută, ştiut fiind faptul că granitul are nevoie pentru a se topi de temperaturi de peste 1300° C, foarte greu de obţinut cu mijloace clasice şi practic imposibil de realizat în aer liber, la baza unui zid.
Arheologul Jules Marion descrie foarte plastic aceste fortificaţii ca fiind asemănătoare cu o acropole zidită cu multă regularitate, a cărei parte de sus, turtită şi adusă la forma unei terase ovale, are în mijloc o adâncitură cam de doi metri şi jumătate profunzime, ce te duce cu gândul la craterul unui vulcan în miniatură. La poalele acestei bizarerii arhitecturale se află un zid care îmbracă întreaga construcţie de jur-împrejur, până la o înălţime considerabilă. Zidul este realizat din blocuri de granit de dimensiuni ciclopice, aflate în stare vitrificată, ce fac parte integrantă din construcţie. Ambele forturi domină valea râului Ness, în partea unde panta este mai abruptă.
Bolovanii fortului, închişi la culoare, sunt imenşi şi legaţi între ei printr-un mortar aplicat în straturi de grosime inegală, dar devenit extrem de dur, astfel încât este aproape cu neputinţă să se smulgă o aşchie din monolitul acesta. Câteva blocuri de piatră, care au fost probabil supuse unor temperaturi deosebit de ridicate, sunt arse ca zgura vulcanică, iar dacă se sparg, se observă picături mari vitrificate, destul de asemănătoare la culoare şi consistenţă sticlei obişnuite.
Specialiştii au analizat diferitele indicii şi au ajuns la concluzia că în momentul când granitul topit s-a lipit de pereţi, construcţia era terminată şi că, probabil, sursa de căldură care a furnizat uriaşa energie termică necesară vitrificării se afla în interiorul incintei. Să fi fost vorba de o energie atomică pe care civilizaţiile trecute ale omenirii o utilizau, energie pe care noi abia am redescoperit-o în secolul al XX-lea?
Nimic nu ar fi exclus. Aşa cum scriam într-un articol din 2017 – Acum 2.500 de ani, împăratul Alexandru cel Mare s-a retras grabnic din India de frica bombei atomice!? – imnurile sumeriene amintesc despre o lumină orbitoare ce provoca distrugerea caselor. Acestea pot fi puse în legătură cu anticele locuinţe semisferice descoperite în Iran, ce se aseamănă cu adăposturile antiatomice, impresie întărită şi de uşile de acces foarte joase, complet înrămate.