Cine era enigmatica femeie-războinică din Polinezia, care a făcut prăpăd în rândul soldaţilor francezi? Extrem de inteligentă, ea părea a fi venit din altă lume…

3092

Polinezia Franceză: o multitudine de insule grupate în câteva arhipelaguri şi totalizând 4.000 km2, situate în Oceanul Pacific de Sud. Descoperite în secolul al XVIII-lea, ele au fost ocupate de Franţa în 1842 şi transformate în Protectorat în 1880. Insulele erau splendide, dar sărace: nu posedau niciun fel de bogăţii minerale şi abia îşi puteau hrăni populaţia de câteva zeci de mii de oameni.

În 1914, odată cu declanşarea primului război mondial, guvernul de la Paris hotăreşte ca şi locuitorii acestei insule să fie recrutaţi şi să lupte de partea Franţei. Câteva mii de tineri din Tahiti şi Raiatea (Arhipelagul Societăţii) au fost anunţaţi că vor avea onoarea să-şi apere “protectorii”, murind sub un drapel care nu era al lor, pentru o cauză ce nu-i privea şi pe care n-o înţelegeau. Dacă în Tahiti oamenii s-au supus, înghiţindu-şi nemulţumirea, în Raiatea cei chemaţi sub arme au fugit în păduri şi peşteri, îndemnaţi de o misterioasă femeie, venită cu doi ani în urmă pe insulă, nimeni neştiind de unde.

Străina nu era indigenă, ci albă, şi apăruse într-o zi din apele mării, exact când se desfăşura ritualul anual al “împăcării zeilor adâncului”. Atât căpeteniile triburilor, cât şi cele religioase au interpretat ivirea ei din valuri ca un semn prevestitor de mari schimbări. Au numit-o “Nou-Matea” (“Cea care iese din adâncuri”) şi, de atunci, îi cereau sfatul în problemele cele mai importante ale comunităţii.

Francezii auziseră zvonuri despre străina care umbla înveşmântată doar în brăţări de alge şi reuşise să aplaneze vrajbe tribale vechi de secole, vorbindu-le oamenilor în polineziană. Însă preferau să o considere o aventurieră oarecare, dornică de a uita inhibiţiile “societăţii civilizate” şi a se “dezmăţa” printre indigenii din Pacific. O expediţie de “aducere la ordine” a fost trimisă imediat, sub comanda unui oarecare comandant Bressac. Dispunând de 7 subofiţeri francezi şi 100 de poliţişti coloniali, Bressac a debarcat pe o plajă din sudul Raiateei. În doar două zile, el a incendiat trei sate, ucigând 20 de oameni şi capturând alţii 200. Dar, ceva mai târziu, francezii au fost atacaţi noaptea; cei 7 francezi şi 80 de “coloniali” au fost făcuţi prizonieri, iar captivii fuseseră eliberaţi; în plus, răsculaţii luaseră 120 de puşti şi revolvere, precum şi singura mitralieră.

Francezii au fost duşi în faţa căpeteniei învingătorilor. Spre stupoarea lor, s-au pomenit înaintea unei femei pe care adjutantul Le Monier o descria astfel: “Înaltă de 1,80 m, cu plete foarte lungi, castanii, ochi verzi, cu trăsături clar europene, deşi pielea îi era arămită de soare. Nu purta niciun fel de veşmânt; doar o cartuşieră, centura şi tocul pistolului. Avea însă câteva împletituri de alge, pe frunte, pe şolduri, la glezne şi pe braţe. Ne-a vorbit scurt, într-o franceză impecabilă, dar cu un accent pe care nu-l puteam defini, poftindu-ne să-i lăsăm oamenii în pace şi să ne vedem de războiul nostru, care nu-i privea pe ei. Noi eram fascinaţi; nu văzusem niciodată o femeie aşa de frumoasă. Nu putea să aibă mai mult de 25 de ani. Nu se sinchisea că-i vedeam goliciunea – de altfel nici nu ne prea lua în seamă”.

Francezii şi poliţiştii au fost duşi pe plajă, eliberaţi şi lăsaţi să plece cu bărcile. Însă, autorităţile coloniale nu puteau tolera un astfel de afront: o aventurieră care-şi bătea joc de armata franceză! Aşa că urmă o nouă expediţie, peste câteva luni, cu o armată şi mai mare, însă expediţia militară se dovedi a fi un mare eşec: 175 de morţi şi răniţi de partea franceză. Alte 250 de arme capturate, cantităţi mari de muniţie, echipament, grenade, căşti şi două tunuri.

Niciodată femeii războinice nu i s-au aflat adevăratul nume, nici originea. Vorbea fluent câteva limbi europene şi aproape toate dialectele polineziene. Cunoaştea la perfecţie tipurile de arme moderne, inclusiv minele şi artileria. Esra venerată de băştinaşi, care nu au putut fi convinşi sau tentaţi să o trădeze. Avea incontestabile calităţi de comandant militar şi conducător de oameni.

Cine a fost Nou-Matea, femeia albă cu ochi verzi care i-a apărat pe polinezieni de ororile războiului şi a ţinut în şah trupele coloniale ale Franţei între 1914-1918, provocându-le pierderi considerabile?

Unii spuneau că era, probabil, fiica unui pastor american care cutreierase insulele Pacificului de Sud cu două decenii înainte, încercând să-i convertească pe băştinaşi la protestantism. Era însoţit de soţia sa şi de doi copii, iar în 1898 micul lor vas dispăruse în drum spre Auckland (Noua Zeelandă). Poate se scufundase şi fetiţa fusese salvată de polinezieni, crescând ca una de-a lor. Dar, de unde ştia ea să folosească armamentul modern, inclusiv mitralierele şi tunurile? Şi de unde avea cunoştinţele despre politica internaţională şi mersul războiului?

O nouă expediţie întreprinsă în august 1917 are ca urmare un război de gherilă generalizat în 14 insule, care se soldează cu 600 de morţi de partea franceză şi durează până în septembrie 1918. Rezultatul luptei dusă de Nou-Matea era evident pentru oricine: între 1914 şi 1918, francezii nu au reuşit să încorporeze decât 1.600 de oameni din Oceania, pierzând 1.000 de marinari şi poliţişti coloniali în ciocnirile cu răsculaţii!

Din 1920 nu s-a mai auzit nimic despre misterioasa femeie albă din Oceania, “Robin Hood al Mărilor Sudului”, cum o numiseră ziarele franceze. Cine să fi fost enigmatica necunoscută, de unde a venit şi unde a dispărut fără urmă? Astăzi, Nou-Matea mai trăieşte doar în legendele şi amintirea tahitienilor, nicio carte de istorie franceză nepomenind nimic despre ea.