În jurul bolii care i-a provocat moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a ţesut, chiar de la dispariţia sa, un mister. S-a spus că ar fi fost iradiat în timpul ultimei vizite în străinătate, la Varşovia. Nu există până acum vreun document care să ateste o asemenea variantă. Analizând mărturiile pe care câţiva dintre apropiaţii liderului P.M.R. precum şi alţi membri din nomenclatură le-au lăsat, se conturează două versiuni: în prima se consideră că moartea i-a fost provocată prin iradiere sau tratamentul eronat al unei tumori. A doua versiune susţine că a fost o moarte naturală, consecinţă a unui cancer şi a celor îndurate în închisoare, în anii ’30.
Varianta potrivit căreia Dej a fost asasinat cu premeditare, din ordinul Moscovei, are doi susţinători: Ion Mihai Pacepa şi Dumitru Popescu. Primul, fost general în Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii în timpul regimului comunist, susţine că asasinatul a fost provocat prin iradiere, cu un aparat confecţionat de K.G.B. Aparatul a fost instalat în biroul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Dumitru Popescu, fost redactor şef al ziarului Scânteia şi secretar cu propaganda al C.C. al P.M.R., susţine că a fost vorba de o tumoare malignă şi metastază la ficat, netratate cum trebuie, în mod intenţionat, de medicii care l-au operat şi supravegheat pe liderul P.M.R. Sursa principală a acestuia este relatarea unui anume profesor Gârbea care, în ianuarie 1965, i-ar fi cerut permisiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i facă un consult. Verdictul dat de acesta s-a verificat ulterior — metastază la ficat —, însă constatarea a venit prea târziu.
Punctul vulnerabil al acestor versiuni este că se bazează pe informaţii de mâna a doua, zvonuri sau amintiri. O altă versiune — şi probabil cea mai verosimilă — este cea susţinută de alte trei personaje, aflate de data aceasta în cercul puterii: Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil şi Paul Sfetcu. Ion Gh. Maurer, fost premier în perioada 1961-1974, şi Paul Niculescu Mizil, care a îndeplinit atribuţii multiple în aparatul de propagandă, refuză ipoteza unui asasinat pus la cale de Moscova.
După 1990, Ion Gh. Maurer povestea că Dej „ştia că va muri. Întâi el mi-a spus că are cancer. Iar doctorii au confirmat-o, el regretă că nu poate duce la capăt derusificarea României pe care consideră că abia o începuse”. Aşadar, niciun semn de revoltă din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care să dovedească faptul că ar fi fost conştient de existenţa unui atentat la viaţa lui. Rezerve similare sunt exprimate şi de Paul Niculescu-Mizil, care consideră că ipoteza unei iradieri „nu are sorţi de izbândă”.
Paul Sfetcu, şeful de cabinet al liderului P.M.R., afirmă că Dej „a avut cancer la plămâni. Aşa au spus doctorii. Faptul că simptomele bolii au apărut sub forma unei gripe virotice în timpul când se afla în capitala Poloniei, la sesiunea din ianuarie 1965 a Tratatului de la Varşovia, a dat naştere la speculaţii că îmbolnăvirea a fost provocată de cercuri politice străine, interesate de dispariţia sa. Personal îmi vine greu să cred aşa ceva, deoarece cunoşteam din ce mi-a povestit referitor la viaţa sa că încă din copilărie, de la vârsta de 13 ani, a fost bolnav de plămâni. În închisoare a avut T.B.C. pulmonar. După 1944 a fost şi în U.R.S.S. pentru a fi tratat de aceeaşi afecţiune”.
Nici în puţinele surse documentare care sunt accesibile în momentul de faţă (buletinul medical şi stenogramele Biroului Politic) nu apare vreun indiciu despre o tentativă de asasinat.
A doua zi după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), într-o altă întrevedere oficială între ambasadorul chinez Liu Fan şi Emil Bodnăraş, acesta din urmă remarca, în legătură cu boala de care suferise liderul P.M.R., că „a fost o evoluţie explozivă, de o agresivitate rar cunoscută în cazuri similare. Noi am fost de fiecare dată întrecuţi, depăşiţi în previziunile noastre, de boală. El [Gheorghe Gheorghiu-Dej] a fost conştient tot timpul. Ieri, la orele 14,30 când am fost la el după sesiunea M.A.N. şi am avut o şedinţă a Biroului Politic, deşi situaţia a fost foarte gravă, a înţeles ce i-am spus. Ne-a răspuns: foarte bine, foarte bine. Ne-am luat rămas bun, ne-a spus la revedere, pentru ca după o oră şi jumătate tensiunea să scadă brusc la 9, apoi la 8. A intrat în comă”.
La întrebarea ambasadorului Liu Fan dacă boala a fost descoperită mai demult, el având informaţii din care reieşea că Gheorghe Gheorghiu-Dej suferea de mai bine de un an, Emil Bodnăraş a făcut un adevărat expozeu asupra cauzelor morţii prim-secretarului P.M.R.: „Noi am descoperit-o [boala] în februarie, prin tomografie. Pe radiografia obişnuită n-a apărut nimic. El, de plămânul drept, a suferit şi în închisoare, şi în 1957. Niciodată nu s-a semnalat ceva dubios. Abia acum s-a descoperit focarul, la adâncime de 11 cm, ca un ban rotund, cu un diametru de 2 cm, în apropierea canalului bronhiei. Tot nu era sigur că este cancer şi atunci am adus de la Paris un pneumolog ca să-i facă bronhoscopie. Cât noi eram în discuţie cu Parisul, a pornit ficatul. Analizele de sânge au arătat o modificare a formulei sanguine. Am constatat că sunt câteva elemente schimbate. Ficatul a crescut de la 15 cm la 23 cm şi a început să fie tare şi neregulat la pipăit. Atunci am lăsat plămânul şi am început să ne ocupăm de ficat, făcând proba cu izotopi de aur în sânge, pentru a vedea starea ficatului. Noaptea, la 26 februarie a.c., doctorii au venit speriaţi cu rezultatul. A apărut conturul necomplet. Era deja ţesut străin şi au apărut noduri, tot cu ţesut străin. Atunci ne-a fost clar că avem de-a face cu cancer. Dar nu ştiam unde este focarul. Între timp în scuipat a apărut sânge şi s-au găsit celule canceroase de la plămâni. Atunci am adus pneumologi, hepatologi şi oncologi care au verificat datele şi consultat bolnavul, care între timp căpătase gălbenare. Toţi au spus că este cancer. Proba la ficat nu s-a mai putut face de frica hemoragiei, pentru că formula sângelui era proastă. S-a început tratament cu endoxan, dar după trei zile n-a mai rezistat sângele: au scăzut trombocitele. Atunci a trebuit să oprim tratamentul cu endoxan. El continua însă să se degradeze şi am început transfuzii, dar a intervenit creşterea ureei în sânge: de la 0,4 la 1,25 şi 2,0 şi a trebuit să întrerupem şi transfuzia, pentru că putea bloca rinichii. Am readus specialistul oncolog. Ne-a spus că transfuzie se mai poate face numai dacă intervine o hemoragie. Apoi a încetat funcţionarea intestinului şi a început alimentarea pe cale venoasă, artificială, cu glucoză şi alte substanţe. Am făcut bine că ne-am grăbit să terminăm lucrările Marii Adunări Naţionale, să avem organele constituite […]”.
Cercetările viitoare ar putea aduce noi dovezi, mai clare şi mai precise, consolidând una sau alta dintre versiunile existente asupra sfârşitului lui Gh. Gheorghiu-Dej.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În jurul bolii care i-a provocat moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a ţesut, chiar de la dispariţia sa, un mister. S-a spus că ar fi fost iradiat în timpul ultimei vizite în străinătate, la Varşovia. Nu există până acum vreun document care să ateste o asemenea variantă. Analizând mărturiile pe care câţiva dintre apropiaţii liderului P.M.R. precum şi alţi membri din nomenclatură le-au lăsat, se conturează două versiuni: în prima se consideră că moartea i-a fost provocată prin iradiere sau tratamentul eronat al unei tumori. A doua versiune susţine că a fost o moarte naturală, consecinţă a unui cancer şi a celor îndurate în închisoare, în anii ’30.
