O nouă carte a profesorului Thomas Hertog – „On the Origin of Time: Stephen Hawking’s Final Theory” / „Despre originea timpului: teoria finală a lui Stephen Hawking” – ne vorbeşte despre colaborarea autorului cu marele fizician Hawking în ceea ce priveşte teoria supremă. În 1998, Stephen Hawking i-a cerut profesorului să lucreze împreună pentru a dezvolta o nouă teorie cuantică a Big Bang-ului. Ceea ce a început ca un proiect de doctorat a evoluat pe parcursul a aproximativ 20 de ani într-o colaborare intensă care s-a încheiat doar odată cu moartea fizicianului, la 14 martie 2018.
Cercetările s-au concentrat pe modul în care Big Bang-ul ar fi putut crea condiții atât de perfect ospitaliere pentru viață. Pe vremuri, se credea că designul aparent al Cosmosului ar putea fi dat de existenţa unui Creator – Dumnezeu. Astăzi, oamenii de știință arată în schimb spre legile fizicii. Aceste legi au o serie de proprietăți surprinzătoare care ne dau viață. Să luăm de exemplu cantitatea de materie și energie din Univers, raporturile delicate ale forțelor sau numărul de dimensiuni spațiale. Fizicienii au descoperit că, dacă modificăm aceste proprietăți cât de puțin, Universul devine lipsit de viață. Aproape că se simte ca și cum Universul ar fi un aranjament – chiar și unul mare.
Dar de unde provin legile fizicii? De la Albert Einstein până la Hawking în lucrările sale anterioare, majoritatea fizicienilor din secolul XX au considerat relațiile matematice care stau la baza legilor fizice drept adevăruri eterne. Din acest punct de vedere, designul aparent al Cosmosului este o chestiune de necesitate matematică. Universul este așa cum este pentru că natura nu a avut de ales.
La începutul secolului XXI, a apărut o explicație diferită. Poate că trăim într-un multivers, un spațiu enorm care generează un mozaic de universuri, fiecare cu propriul tip de Big Bang și de fizică. Din punct de vedere statistic, ar fi logic ca unele dintre aceste universuri să fie favorabile vieții. Cu toate acestea, astfel de reflecții despre multivers au o mulţime de paradoxuri.
Conform mecanicii cuantice, particulele se pot afla în mai multe locații posibile în același timp – o proprietate numită superpoziție. Doar atunci când o particulă este observată, aceasta își alege (aleatoriu) o poziție definită. Mecanica cuantică implică, de asemenea, salturi și fluctuații aleatorii, cum ar fi particule care apar din spațiul gol și dispar din nou. Prin urmare, într-un univers cuantic, un trecut și un viitor tangibil apar dintr-o ceață de posibilități prin intermediul unui proces continuu de observare. Astfel de observații cuantice nu trebuie să fie efectuate de către oameni. Mediul înconjurător sau chiar o singură particulă poate „observa”.
Nenumărate astfel de acte de observare cuantică transformă în mod constant „ceea ce ar putea fi” în „ceea ce se întâmplă”, atrăgând astfel Universul mai ferm în existență. Și odată ce ceva a fost observat, toate celelalte posibilități devin irelevante. Când privim înapoi la primele etape ale Universului prin prisma cuantică, există un nivel mai profund de evoluție în care chiar și legile fizicii se schimbă și evoluează, în sincron cu Universul care ia formă.
De obicei, cosmologii încep prin a presupune că legile și condițiile inițiale care existau în momentul Big Bang-ului, apoi analizează modul în care Universul actual a evoluat din acestea. Iar aceste legi pot fi ele însele rezultatul evoluției. Într-un anumit sens, Universul timpuriu a fost o suprapunere a unui număr enorm de lumi posibile. Dar oamenii privesc Universul de astăzi, într-un moment în care există oameni, galaxii și planete. Asta înseamnă că vedem istoria care a dus la evoluția noastră.