O echipă de cercetători polonezi a anunţat rezolvarea unui mister vechi de câteva secole: identificarea craniului lui Nicolaus Copernicus. Ca bonus, aceiaşi cercetători ne propun o reconstrucţie computerizată a feţei celebrului astronom. Despre ce este vorba? Şi, mai întâi, care este misterul?
Nicolaus Copernicus n-a fost totdeauna celebru. Când a murit, în 1543, Copernicus era canonicul catedralei din Frombork, oraş în care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Prea puţini din concetăţenii săi ştiau despre interesul lui pentru astronomie. La 24 mai 1543, data morţii lui Nicolaus Copernicus, cartea care avea să-l facă celebru – De revolutionibus orbium coelestium (Despre revoluţiile sferelor cereşti) – abia fusese tipărită.
Legenda spune că Nicolaus Copernicus a ajuns să vadă, pe patul de moarte, forma tipărită a ideilor sale care aveau să schimbe lumea. Însă povestea este probabil apocrifa. Faima lui Copernicus este în mare parte postumă, iar ideile sale încep să câştige adepţi abia la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Aşa se explică, probabil, de ce mormântul lui Copernicus n-a fost identificat în niciun fel. Ca toţi predecesorii săi, canonicul catedralei din Frombork a fost înmormântat în biserică, însă sub identitatea cunoscută de concetăţenii săi, acea de om al bisericii. Şi fără vreo inscripţie care să identifice piatra funerară.
Când, cu câţiva ani în urmă, arheologii polonezi au început să caute mormântul lui Copernicus, ei se găseau în faţa unei situaţii paradoxale. Pe de-o parte, aria de căutare era, în principiu, destul de mică: sub dalele de marmură ale catedralei din Frombork. Pe de altă parte, asta semăna puţin cu căutarea acului în carul cu fân, în condiţiile în care catedrala era loc de îngropăciune de peste 600 de ani.
Cercetările s-au restrâns considerabil atunci când un istoric specialist în viaţa lui Copernicus a formulat o teorie conform căreia căreia mormântul trebuie căutat în dreptul unui anumit altar secundar din catedrală. Teoria se baza pe faptul că, în mod tradiţional, canonicii catedralei din Frombork erau îngropaţi în dreptul altarului de care « răspundeau » în timpul vieţii.
Aşa a început cercetarea arheologică, ca o încercare de a testa această teorie. În dreptul altarului respectiv s-au găsit destule morminte. Munca de identificare a scheletelor a durat câţiva ani. Cercetătorii au fost însă norocoşi. Doar unul din scheletele găsite se potrivea ca vârsta (în secolul XVI puţini oameni ajungeau să trăiască 70 de ani). Era însă acesta scheletul lui Copernicus? Cum se putea demonstra acest lucru ?
Primul pas a fost o reconstrucţie computerizată a craniului astfel descoperit. Aici echipa de cercetători condusă de Jerzy Gassowsky a avut din nou noroc: a găsit o interesantă cicatrice pe orbita dreaptă a craniului. O cicatrice destul de adâncă, urmă unei răni destul de serioase. Ei bine, unul dintre portretele de epoca ale lui Copernicus are o astfel de cicatrice pe tâmpla dreaptă.
Era această o identificare suficientă? Evident că nu. Pasul următor a fost făcut folosind tehnici de identificare a ADN-ului. A fost identificat ADN-ul craniului şi comparat cu cel obţinut din două fire de păr descoperite într-o carte: o carte aflată în prezent în Suedia, la Universitatea din Uppsala, şi despre care se ştie că ar fi aparţinut lui Copernicus. Ei bine, cercetătorii susţin că cele două probe de ADN se potrivesc perfect şi că, astfel, enigma ar fi fost soluţionată.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
