Defectele românilor, conform marelui sociolog Constantin Rădulescu-Motru: „Noi suntem curajoşi în grup; dar, izolat, românul este blând ca mielul”


Cel mai mare sociolog român, Constantin Rădulescu-Motru, ne povestea magistral în lucrarea sa din 1937 „Psihologia poporului român”, care sunt calităţile şi defectele românilor. Să vedem ce defecte au românii, conform sociologului Rădulescu-Motru…

1) Bârfitori. Nu există ţară de pe tot globul în care „gura lumii”, „gura satului” să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe „zvonul public” şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi personal. Se zice „lumea zice” şi dacă „lumea zice”, românul, individual luat, pare că înţelege, că tot aşa trebuie să zică şi el.

Fiecare grup îşi are părerea sa în bloc, căreia toţi i se supun întocmai clopotului turmelor de oi la al cårui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui nelinişte.

2) Curajoşi în grup. Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească. Românii sunt eroi, dar atunci când sunt în grup. În front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureşurile de la asaltul Griviţei (1877) au rămas legendare; şi tot aşa, tind să devină legendare atacurile îndrăzneţe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. „Capul plecat sabia nu-l taie”. De aceea, la oricine care-i arată sabia, el se pleacă. Când simte însă cotul tovarăşului, adică atunci când este în ceată, atunci, de îndată el se ridică. Şi-atunci fereşte, Doamne, pe oricine dă de dânsul, căci este repede la mânie.

Dar fără pereche este şi curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului. Eşti din acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini!

3) Religioşi şi naţionalişti de faţadă. Dar şi religios este românul. De ochii satului însă; cam tot din aceeaşi cauză este şi naţionalist. Cu religia merge până la evlavie. Se poate ca el să uite pe Dumnezeul părinţilor săi, pe Atotputernicul şi Izbăvitorul? O aşa uitare este cu neputinţă, mai ales că el nici n-a avut încă ocazia să înveţe cine este acest Dumnezeu Atotputernic şi Izbăvitor! Şi ce n-ai învăţat nu poţi să uiţi; acesta este un adevăr prea ştiut. Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii.

Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe toţi semenii săi să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte.

4) Delăsători. Se apucå românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influenţa mulţimii românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor. Nu este inţiativă pe care să nu o ia românul în grup! Să facem o şcoală? Să facem şi două. Să facem o societate cu scopul acesta şi acesta? Să facem şi mai multe! Så contribuim pentru a asigura mersul acestei şi acestei instituţii? De ce nu? Să contribuim. Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuţie hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut.


Lasă un comentariu