De unde provin denumirile lunilor anului?

6.491 vizualizari

anotimpuriLa romani, Anul Nou începea la 1 martie. Pe vremea stăpânirii romane şi la noi se întâmpla la fel. Dacă, în timp, am renunţat la acest obicei, în schimb, denumirile celor 12 luni ale anului le-am păstrat aproape neschimbate, de la înaintaşii noştri.

Astfel: Martie era luna dedicată zeului Marte, la început zeu al semănăturilor, mai apoi şi patron al războiului. Aprilie marca renaşterea vegetaţiei; şi-a primit numele de la verbul „aperire”, care înseamnă „a deschide”, căci acum se deschideau mugurii plantelor. Mai este luna zeiţei Pământului roditor, numită de romani Maia. Urma iunie, ziua Iunonei, protectoarea femeii, a căsătoriei, a familiei. Respectând numărătoarea, venea cea de-a cincea lună a anului, care chiar aşa s-a şi numit, quintilis. Mai apoi, Iulius Cezar a cerut ca această lună să fie botezată cu numele lui, Iulius, în româneşte iulie.

Venea, la rând, luna a şasea, sextilis, dar urmaşul lui Iulius Cezar, Octavian Augustus, a vrut să aibă şi el o lună şi, dacă voia împăratul, era lege. Luna a fost botezată augustus august în româneşte. Însă aceasta avea, în mod inadmisibil, doar 30 de zile, aşadar mai puţin decât luna lui Cezar. Răul s-a reparat luînd o zi de la februarie, care a rămas până în zilele noastre mai scurtă decât suratele ei. Următoarele luni şi-au păstrat denumirile după locul pe care-l ocupă în ordinea lor din calendarul roman: septembrie, după september, luna a şaptea; octombrie este luna a opta, adică october; november desemna luna a noua, noiembrie. December este luna a zecea, decembrie al nostru.

Lui Ianus, zeul cu două feţe orientate spre trecut şi spre viitor, i s-a rezervat de asemenea o lună, pe care o numim astăzi ianuarie. Februarie îşi trage denumirea de la un bici din piele de capră, numit februa. Cu acesta erau lovite femeile în sărbătoarea ce se desfăşura în această perioadă a anului, existând convingerea că, dacă sunt lovite atunci, vor naşte până în februarie următor.

Aşadar, am parcurs un an întreg, care începe, se derulează şi se încheie ciclic. Numele de „an” vine de la latinescul „annus”, care înseamnă inel, adică viaţă în cerc.