De ce marii oameni ai lumii considerau că şi alte planete sunt locuite?
În antichitate, Plutarh era convins că Luna este locuită. O dată pentru că Universul este unitar, deci ceea ce se poate pe Pământ trebuie să se poată şi în altă parte, apoi deoarece zeii, în marea lor înţelepciune, n-ar fi creat un corp atât de mare dacă nu l-ar fi hărăzit drept lăcaş unei rase înţelepte. Lucreţiu, materialist, era şi el de acord, dar numai cu primul argument.
De o părere asemănătoare erau Anaxagora, Epicur şi alţii, între care chiar Aristotel, deşi prin ironia soartei în Evul Mediu clericii vor invoca tocmai autoritatea sa atunci când vor pleda pentru unicitatea vieţii pe Pământ. Dintre antici, Lucian din Samosata ne-a lăsat chiar o istorisire (desigur imaginară) a unei călătorii în Lună. Între altele, locuitorii satelitului nostru se pregăteau de război contra locuitorilor Soarelui.
Renaşterea a dat un nou avânt speculaţiilor despre pluralitatea lumilor locuite. Ludovico Ariosto (1474-1533, poet italian) plasează fiinţe inteligente pe Lună, iar Giordano Bruno (1548-1600, teolog, filozof şi astronom italian) scria, referindu-se la „nenumăratele lumi uriaşe din spaţiul nesfârşit”, că „ar fi de-a dreptul stupid să-ţi imaginezi că nu există alte vietăţi, alte capacităţi de gândire, alte simţuri în afara celor cunoscute de noi”. Întrucît ideile acestea nu conveneau deloc Bisericii, el a fost, aşa cum se ştie, ars pe rug ca eretic în 1600.
Şirul adepţilor vieţii şi inteligenţei extraterestre din următoarele trei secole devine imens. Amintim doar numele lui B. de Fontenelle, J. Kepler, C. de Bergerac, Voltaire, E. Swedenborg sau I. Kant din multitudinea celor ce au scris pe această temă. După ei toate planetele sunt locuite. Kepler nu este singurul astronom dintre aceştia. Cr. Huygens afirma că pe Jupiter există culturi de cânepă. W. Herschel, descoperitorul planetei Uranus, era convins că pot exista fiinţe vii chiar şi în Soare.
Încă la sfârşitul secolului 19, astronomul C. Flammarion credea că toate planetele găzduiesc viaţa şi că pe fiecare a zecea planetă din Univers există fiinţe inteligente. Tot atunci, un alt astronom, W. Pickering, raporta că a observat migraţii masive de insecte pe suprafaţa Lunii (oare ce a văzut totuşi ?) În acest context, W. Whewell a avut nevoie de o serioasă doză de curaj pentru a publica, în 1854, o carte în care afirma că este îndoielnic să existe viaţă pe planetele mari ale Sistemului Solar, ca de altfel şi pe Lună şi pe planeta Mercur.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În antichitate, Plutarh era convins că Luna este locuită. O dată pentru că Universul este unitar, deci ceea ce se poate pe Pământ trebuie să se poată şi în altă parte, apoi deoarece zeii, în marea lor înţelepciune, n-ar fi creat un corp atât de mare dacă nu l-ar fi hărăzit drept lăcaş unei rase înţelepte. Lucreţiu, materialist, era şi el de acord, dar numai cu primul argument.
