O posibilă istorie secretă a lumii: civilizaţia omenească superioară a existat cu sute de mii de ani în urmă, dar ea a fost distrusă de un cataclism nuclear! Urmaşii oamenilor de atunci au plecat pe alte planete sau stele…


Parabola păcatului originar revelat de Biblie îşi găseşte adevărata semnificaţie şi o relaţie evidentă cu ipoteza atomică şi teama ancestrală, universală, milenară a topirii metalelor şi în special a fierului. Fierul a fost întotdeauna considerat „metalul blestemat”, metalul diavolului şi al lui Vulcan. Toate textele vechi (Vedele, Talmudul, Biblia), cronicarii Hesiod, Lucreţiu, tradiţiile egiptene şi romane îl numesc metal josnic şi dăunător, iar topirea lui este considerată o operă diavolească.

Totuşi, exceptând aerul, apa, pământul şi focul, fierul este ghidul civilizaţiilor, înaintea aurului, a grâului, a ţesăturii şi poate şi a lemnului. Nimic din cele cu care se mândresc savanţii n-ar fi putut să existe fără el: nici electricitatea, nici avionul, nici transatlanticul, nici racheta spaţială, nici bomba atomică, nici centralele nucleare, nici uzinele, nici cele mai mici ateliere de meşteşugari. Se poate spune că, în forma stabilită a civilizaţiei noastre, fierul se identifică cu ştiinţa. Atunci cum se explică blestemul universal de care se „bucură” dintotdeauna şi peste tot, dacă nu din cauza unui cataclism pe care el l-a provocat?

Oamenii preistoriei fugeau de ţinuturile cu minerale feroase, cuprinşi parcă de panică, şi se instalau pe pământ argilos şi calcaros. Or, omul preistoric – Homo sapiens -, dacă avea această teamă, dacă era abrutizat, primitiv…, dacă decăzuse pe scara evoluţiei, oare acest fapt nu se întâmplase din cauza unui cataclism sau a unui accident la care fusese asociat fierul? Acest accident trebuie identificat pentru a înţelege preistoria… drama preistoriei.

Ipoteza unei omeniri superioare, supusă unei explozii atomice în urmă cu sute de mii de ani şi intervenţia unor extratereştri prezintă unele verigi plauzibile pe care suntem obligaţi să le luăm în considerare: abrutizarea greu de înţeles a omului preistoric; blestemul fierului; mesajele transmise de majoritatea teologiilor; mitul paradisului pierdut; tradiţiile din locuri diferite de pe pământ care vorbesc despre rase şi continente dispărute.

Poate că în urmă cu sute de mii, de milioane de ani, oamenii de pe Pământ aveau o civilizaţie aproape identică cu a noastră. Apoi a avut loc o catastrofă brutală (explozie nucleară) sau o lentă deteriorare. Progresul se întorcea împotriva societăţii. Într-o zi sau în două secole, omenirea a fost decimată. Au supravieţuit doar câţiva indivizi: cei care au avut şansa să se exileze pe o planetă vecină şi, pe de altă parte, excepţiile care confirmă regula şi pe care le găsim azi.

Pe Pământ a trebuit ca totul să fie luat de la început. Nu putem presupune ce s-a întâmplat cu oamenii fugiţi spre Lună, Marte, Venus sau unele stele depărtate, dar cunoştinţele actuale despre problema iradierii ne permit să reconstituim în parte drama celor care au rămas în viaţă pe Pământ.

Aşadar, pe Pământ supravieţuiesc oameni iradiaţi, care şi-au pierdut în cea mai mare parte instinctul, inteligenţa în urma mutaţiilor dezastruoase. Homo sapiens nu coboară iar la stadiul originar: se cufundă în hăuri de inconştienţă şi decădere care îl plasează pe cea mai de jos treaptă a regnului animal. Devine fizic mai lipsit de apărare decât maimuţa sau insecta. Totuşi, rămâne un om, având în străfundul lui scânteia divină de unde poate să ţâşnească renaşterea. Acest om larvar, de-a lungul mileniilor, urcă încet panta, recucereşte un embrion de inteligenţă şi majoritatea calităţilor sale superioare. Omul timpurilor iradiate inventează sau reinventează unealta din piatră cioplită; îşi construieşte o colibă, apoi o casă.

Nimic nu a mai rămas din epoca glorioasă: oraşele şi atelierele au dispărut. Nu a mai rămas nimic material, tangibil, nimic, doar, în conştiinţa câtorva privilegiaţi, o luminiţă, o amintire palidă şi frânturi dintr-o ştiinţă travestită. Oameni noi încep să repopuleze Pământul, iar cei care deţin cunoştinţele se adună atunci când pot…