Aztecii, asemeni multor popoare antice, credeau în existenţa unor epoci ale lumii, fiecare menită, la rândul său, să fie nimicită de o catastrofă universală. Amintirea colectivă încă mai reţine acel ultim cataclism distrugător prin apă şi foc: „Cerul s-a apropiat de Pământ şi, în decursul unei singure zile, totul a fost înecat. Chiar şi munţii au fost acoperiţi de ape. Se spune că stâncile pe care le vedem azi risipite prin tot ţinutul au fost împinse de valuri şi de torentele de lavă fierbinte şi că brusc s-au înălţat munţi de culoarea focului.”
O asemenea catastrofă, confirmată astăzi de geologi, a zguduit civilizaţia întregii lumii preistorice. Tradiţiile mexicane povestesc despre cutremure mari, vulcani în flăcări, oraşe măturate de mare de pe suprafaţa Pământului, de distrugerea a milioane de oameni şi animale şi despre fuga celor câţiva supravieţuitori îngroziţi în peşterile subpământene, unde au aşteptat luni întregi, în întuneric, rugându-se să se întoarcă Soarele.
Umanitatea îşi aminteşte de patru cataclisme, patru epoci ale lumii, patru sori ce au părut să dispară, lăsând Pământul să îngheţe în noaptea întunecată. Când, în cele din urmă, a apărut cel de-al cincilea Soare, oamenii au ieşit din nou din adăposturile lor şi au privit lumea pustie, apoi au pornit să-şi îndeplinească datoria lungă şi dureroasă de a reconstitui civilizaţia.
Se crede că, înainte de ultimul mare cataclism, Pământul se rotea în jurul Soarelui în 360 zile. Poate coliziunea vreunui corp ceresc a împins planeta noastră mai departe în Spaţiu sau i-a întârziat mişcarea de revoluţie. Ulterior, supravieţuitorii au rămas uimiţi să descopere că anul s-a lungit, ajungând la 365 zile. Aceste cinci zile în plus aminteau anual aztecilor de catastrofele din trecut şi de cele care vor veni; sufletele lor superstiţioase încă mai considerau că aceste zile poartă ghinion. În timpul ultimelor cinci zile goale din fiecare an se stingeau focurile, nu se întreţineau relaţii amoroase, nu se făceau afaceri, nu muncea nimeni, cu toţii aşteptau cu teamă, întrebându-se dacă nu se va sfârşi lumea. În cea de-a cincea zi, preoţii implorau bunăvoinţa Zeilor prin sacrificii, evitând astfel răul, Soarele avea să strălucească – se sărbătorea triumful anual al religiei oficiale. La sfârşitul fiecărui ciclu de 52 ani se organizau festivităţi speciale, sărbătorindu-se prin sacrificii uluitoare.
Aztecii, asemeni multor popoare antice, credeau în existenţa unor epoci ale lumii, fiecare menită, la rândul său, să fie nimicită de o catastrofă universală. Amintirea colectivă încă mai reţine acel ultim cataclism distrugător prin apă şi foc: „Cerul s-a apropiat de Pământ şi, în decursul unei singure zile, totul a fost înecat. Chiar şi munţii au fost acoperiţi de ape. Se spune că stâncile pe care le vedem azi risipite prin tot ţinutul au fost împinse de valuri şi de torentele de lavă fierbinte şi că brusc s-au înălţat munţi de culoarea focului.”
