Opinia de mai jos aparţine lui Raymond Drake, aşa că nu daţi vina pe mine dacă nu vă convine…
Se pare că Pământul ar fi avut mai mulţi sateliţi artificiali. În perioada terţiară, la o dată încă necunoscută, predecesorul Lunii noastre actuale s-a învârtit în apropierea Pământului, înălţând apele într-o maree circulară, obligând populaţia să fugă de pe câmpiile inundate de pe coastă şi să urce din ce în ce mai sus, în munţi, refugiindu-se pe înălţimi, în Anzi, Mexic, Abisinia, Tibet, Noua Guinee şi prin alte părţi. O mare parte dim supravieţuitorii acestui cataclism, ce aparţineau mai multor rase, s-au întors în Anzi, fapt ce sugerează posibilitatea ca unele echipe internaţionale de savanţi, artişti şi tehnicieni, supravieţuitori din mai multe ţări, să se fi refugiat aici din faţa calamităţilor ce se apropiau, la fel cum şi astăzi, dacă ne-ar ameninţa o altă catastrofă universală, experţii tuturor naţiunilor s-ar aduna pe munţii cei mai înalţi pentru a plănui supravieţuirea rasei umane într-o nouă lume. Timp de multe milenii, nivelul mării a rămas la o înălţime cu 4.000 m mai mare decât în zilele noastre – fapt dovedit de contururile înălţate ale ţărmului şi de fosilele unor creaturi marine ce mai pot fi observate încă de-a lungul a sute de kilometri în Anzi.
Luna terţiară se rotea în jurul Pământului la o distanţă medie de numai 3.000 de km. De aceea, atracţia sa gravitaţională a făcut să crească statura tuturor organismelor vii, producând oameni, animale şi plante uriaşe. Se pare că în perioada terţiară anul era alcătuit din 298 de zile, fiecare zi din 29,4 ore; pe măsură ce Luna terţiară se apropia, mişcarea de rotaţie a Pământului se accelera, scurtându-se astfel zilele, care, până la dezintegrarea satelitului, au descrescut treptat, până au ajuns la durata actuală de 24 ore, astfel crescând numărul de zile la 365 pe an.
La un moment dat, Luna terţiară s-a prăbuşit pe Pământ, în mijlocul unor furtuni îngrozitoare, bombardamente cosmice şi cutremure. Supravieţuitorii au rămas într-o lungă perioadă de întuneric. Când, în cele din urmă, a reapărut Soarele, cu toţii au rămas surprinşi să descopere că marea, eliberată de gravitaţia Lunii, coborâse cu câteva mii de metri, dezgolind munţii.
În jurul anului 11.500 î.Ch., o Lună rătăcitoare (Luna de astăzi) s-a apropiat de Pământ, provocând o maree distrugătoare, care a distrus Atlantida, continentul care a înflorit în perioada în care Pământul nu a avut nicio lună (perioadă care s-a întins pe perioada a mii de ani).
