Investigările care s-au derulat în ultimele trei decenii au permis să se estimeze că centrul galaxiei noastre – Galaxia Calea Lactee ar fi o regiune cu un diametru de cea 1500 ani-lumină. Acolo s-ar afla o formidabilă aglomerare de materie; circa zece miliarde de mase solare. Radiaţia emisă – ce apare ca fiind concentrată în planul galactic, evidenţiază faptul că într-un volum unitar de 1 parsec cub (1 parsec = 3,26 ani-lumină) s-ar afla circa zece milioane de stele, ceea ce ar reprezenta o densitate de un milion de ori mai mare decât aceea din zona în care se află Soarele nostru! Ar rezulta astfel că între obiectele stelare din zona centrală ar exista o distanţă medie de numai o săptămână-lumină, fapt ce ar favoriza în mod evident comunicaţii interstelare în cazul existenţei unor eventuale civilizaţii pe planete din jurul acestora. Şi posibilitatea ca în regiunea centrală să se fi dezvoltat cu foarte mult timp înainte diferite civilizaţii foarte vechi este cu atât mai mare, cu cât majoritatea stelelor respective sunt din categoria aştrilor bătrâni şi totodată sunt şi de un tip asemănător Soarelui; acestea s-ar afla însă către sfârşitul vieţii lor, fiind mai reci şi deci slab luminoase (temperatura de ordinul a 2000°C de la suprafaţa lor nu le face vizibile de la distanţe mari).
Deci, ipoteza lansată în urmă cu peste cinci decenii privind posibila existenţă a unor supercivilizaţii în zona stelelor bătrâne dinspre centrul galaxiei, ar fi susţinută şi de aceste descoperiri.
Cercetarea astronomică a regiunii centrale a galaxiei fiind în prima ei etapă de desfăşurare, surprizele şi „enigmele” sunt inerente, depăşind posibilităţile momentane de descifrare şi explicare a acestora. Astfel de exemplu, harta energetică a acestei regiuni – elaborată în anul 1983 pe baza datelor transmise de satelitul IRAS (Infra-Red Astronomical Satellite) a condus la concluzia că energia radiată din zona nucleului galactic ar fi superioară emisiei restului ansamblului galatic! Dar cum este oare posibil acest fapt, ce procese fizice gigantice se produc acolo, în centrul Galaxiei? Ar putea exista cumva „acolo” civilizaţii extraterestre avansate?
Arcul galactic
Apropiindu-se cu investigările moderne spre punctul geometric central, radioastronomii s-au aflat dintr-o dată în faţa celui mai surprinzător fenomen local. Marele radiotelescop – cu cupa mobilă – de la Effelsberg (Germania) şi apoi ansamblul american VLA (Very Large Array) al celor 27 de radiotelescoape mobile din New Mexico, au indentificat în centrul nucleului galactic patru surse radio foarte intense: Sagittarius D, B, A şi C. Insistând cu cercetarea punctului central, unde se află cel mai strălucitor obiect în domeniul undelor radio – Sagittarius A -, în anul 1984 s-a obţinut o imagine fantastică: la o distanţă de peste 30 ani-lumină de „coroana” acestuia, se află o serie de filamente curbate – de asemenea strălucitoare, deci energetic active-, care „se conectează” la o ‘”bară” formată dintr-un grup de lungi filamente liniare şi paralele! Dar mai mult decât atât, bara apare exact perpendiculară pe planul discului galactic, pe care îl traversează. Aceste formaţiuni au uimit pur şi simplu pe toţi cercetătorii cerului prin dimensiunile strupturilor respective, cât şi prin forma lor. Întregul ansamblu de filamente curbe şi drepte a şi intrat în literatura de specialitate, fiind denumit prin termenul generic de „arcul galactic”. Dar aspectul uimitor este constituit în special de existenţa acestei „bare”; filamentele drepte, care formează un sistem omogen şi foarte regulat, au lăţimea de cea 2 ani-lumină, iar lungimea de aproape 130 ani-lumină!
Făcându-se ecoul marii surprize oferite cercetătorilor cerului, radioastronomii europeni Rolf Gusten şi Pierre Cox (care au studiat acest „arc galactic” la observatorul Hat Creek al Universităţii Berkeley din California – S.U.A.) scriau:
„Originea structurii atât de regulate în mediul foarte perturbat al centrului galactic rămâne de neînţeles… Dacă anumite idei circulă, multe întrebări rămân în aşteptare. Arcul galactic rămâne o enigmă.”
Civilizaţii extraterestre avansate în centrul galaxiei?
Parcă pentru a contura şi mai mult gradul de stranietate a acestei formaţiuni spaţiale total neobişnuite, investigaţiile au evidenţiat faptul că strălucirea sa nu se datorează însă unor emisii radio-termice (ca la restul obiectelor şi a norilor de materie din zonă), ci unei emisii polarizate; dar o astfel de radiaţie apare ca fiind specifică electronilor acceleraţi la maximum – către viteza luminii -, când deplasându-se în lungul liniilor de forţă ale unui câmp magnetic bine dirijat, generează radiaţia sincrotronă! Pentru a se obţine astfel de efecte, câmpul magnetic respectiv ar trebui să fie însă de mii de ori mai intens decât valoarea medie a câmpului interstelar, iar organizarea sa spaţială în astfel de „tuburi de accelerare” ordonate simetric ar trebui să se desfăşoare pe o distanţă de cel puţin 600 ani-lumină! Şi pe bună dreptate, astronomii respectivi se întrebau: „De unde provine acest câmp magnetic atât de intens? Cum reuşeşte el să se ordoneze pe distanţe atât de mari, în acest mediu în continuă mişcare… întrucât rotaţia Galaxiei deformează rapid astfel de structuri rectilinii?”
Existenţa în nucleul galactic a acestui sincrotron gigantic atât de bine organizat în condiţiile spaţiale atât de dificile ale extraordinar de intenselor perturbaţii energetice locale şi ale rotirii mai rapide a zonei centrale, care nu se ştie „cum” se menţine în aceeaşi ordonare geometrică şi „de unde” îşi asigură energia, pare a constitui de fapt o replică mult mărită a unei alte „bare” mai mici; aceasta a fost descoperită mult mai aproape de punctul geometric al centrului galactic. Radioastronomii N.Killeen şi K.Lo (de la Institutul de Tehnologie din California – S.U.A.) cercetând regiunea respectivă prin utilizarea marelui ansamblu de radiotelescoape VLA din New Mexico, pe baza măsurătorilor obţinute la cea mai înaltă rezoluţie posibilă actualmente, au întocmit în anul 1989 o hartă a centrului Galaxiei pe o zonă de zece ani-lumină în jurul obiectului „Sagittarius A”. Or, din această hartă a rezultat că în partea vestică a straniului obiect cosmic, se disting în exteriorul său trei braţe în formă de arc, ce sunt reunite printr-o „bară” de dimensiuni mult mai reduse decât cele ale giganticului accelerator menţionat mai sus; dar şi această „bară-pilot” prezintă în mod continuu, o intensă emisie energetică.
Iată-ne aşadar în plină ficţiune ştiinţifică, care ne oferă din nou acel realism total obiectiv dar fantastic şi care întredeschide perspective interpretative de o amploare nebănuită: în centrul Galaxiei noastre s-ar afla două imense sisteme de accelerare, din care unul este cu adevărat gigantic! Şi acestea „plutesc” în spaţiu, într-un mediu extrem de agitat în care turbulenţa energetică este cea mai intensă din tot cuprinsul ansamblului galatic! Trebuie să ne aşteptăm ca în diferite locuri din spaţiu, în apropierea obiectelor cosmice deosebit de active-energetic, să se descopere ample „instalaţii astroinginereşti”, realizate de civilizaţii foarte evoluate. Am putea presupune astfel că civilizaţii foarte vechi şi foarte avansate, care ar exista către partea centrală a Galaxiei şi care ar fi întemeiat o „comunitate galactică” foarte evoluată sub aspect ştiinţific şi tehnic, ar fi realizat mai întâi sincrotronul-pilot şi apoi sincrotronul gigant, existente în nucleul Galaxiei? Desigur că nimeni nu poate face o afirmaţie categorică – nici „pro” şi nici „contra”- până când cercetarea ştiinţifică definitivă nu-şî va spune cuvântul. Totuşi, o serie de consideraţii ale cunoaşterii moderne vin parcă să susţină în mod favorabil acesta ipoteză…
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Investigările care s-au derulat în ultimele trei decenii au permis să se estimeze că centrul galaxiei noastre – Galaxia Calea Lactee ar fi o regiune cu un diametru de cea 1500 ani-lumină. Acolo s-ar afla o formidabilă aglomerare de materie; circa zece miliarde de mase solare. Radiaţia emisă – ce apare ca fiind concentrată în planul galactic, evidenţiază faptul că într-un volum unitar de 1 parsec cub (1 parsec = 3,26 ani-lumină) s-ar afla circa zece milioane de stele, ceea ce ar reprezenta o densitate de un milion de ori mai mare decât aceea din zona în care se află Soarele nostru! Ar rezulta astfel că între obiectele stelare din zona centrală ar exista o distanţă medie de numai o săptămână-lumină, fapt ce ar favoriza în mod evident comunicaţii interstelare în cazul existenţei unor eventuale civilizaţii pe planete din jurul acestora. Şi posibilitatea ca în regiunea centrală să se fi dezvoltat cu foarte mult timp înainte diferite civilizaţii foarte vechi este cu atât mai mare, cu cât majoritatea stelelor respective sunt din categoria aştrilor bătrâni şi totodată sunt şi de un tip asemănător Soarelui; acestea s-ar afla însă către sfârşitul vieţii lor, fiind mai reci şi deci slab luminoase (temperatura de ordinul a 2000°C de la suprafaţa lor nu le face vizibile de la distanţe mari).
Arcul galactic
