EXCLUSIV! Studiul ştiinţific care demonstrează existenţa vieţii după moarte

Credința omniprezentă că, după moarte, conștiința noastră ar putea persista în unele forme imateriale, este alimentată în parte de fenomene precum experiențele din apropierea morţii (Near-Death Experiences în limba engleză sau NDE prescurtat) și viziunile de pe patul morţii. Unele experienţe din apropierea morţii sunt numite „vârful din Darien” şi includ viziuni ale oamenilor morţi, care nu sunt cunoscuți la acel moment ca fiind decedaţi. Cazurile de acest tip oferă unele dintre cele mai multe dovezi convingătoare pentru supraviețuirea conștiinței după moartea corporală.

Există un tip de viziune a celor muribunzi, care nu poate fi atribuită în mod direct halucinaţiilor creierului aflat spre moarte, ci, mai degrabă, ne punem întrebarea dacă nu cumva există o supraviețuirea post-mortem a conștiinței. Ca, de exemplu, cum se face că unii muribunzi văd o persoană recent decedată, despre care nimeni nu ştia aşa ceva? Este o dovadă că în pragul morţii unei persoane se deschide un alt tărâm misterios? Astfel de experienţe din apropierea morţii au ajuns să fie denumite „cazurile vârfului din Darien”, după o carte publicată în 1882 de Frances Power Cobbe. Cobbe vorbeşte despre surpriza spaniolilor colonişti din secolul al XVI-lea, care, la urcarea pe un vârf din Darien (acum Panama), se așteptau să vadă un alt continent (căci, în spatele lor, se afla Oceanul Atlantic); spre surpriza lor, în fața lor apăru un alt ocean, Oceanul Pacific.

În publicația în care a inventat termenul de „vârful din Darien” (1882), Cobbe a descris o femeie care, pe măsură ce se apropia de moarte, s-a arătat bucuroasă că i-a văzut pe trei dintre frații ei care au murit demult. Nimic surprinzător până aici… să spunem că e vorba de halucinaţii ale creierului. Totuşi, femeia l-a văzut mort şi pe un al patrulea frate, despre care toată lumea credea că trăieşte încă în India. Câteva zile după aceea, au sosit scrisori care anunțau moartea fratelui din India, care a avut loc înainte ca sora sa să-l vadă în viziunile ei.

Într-un alt exemplu din secolul al XIX-lea, psihologul Edmund Gurney a raportat cazul a doi frați, cu vârste de 3 şi respectiv 4 ani, care au murit de scarlatină în zile succesive. Harry, fratele mai mic, a murit pe 2 noiembrie, iar David, fratele mai mare, a murit la 20 de kilometri distanță pe 3 noiembrie. Familia lui David a avut grijă să nu afle nimic despre moartea lui Harry. Cu toate acestea, aproximativ cu o oră înainte de a muri, David s-a așezat în pat și a spus clar: „Nu este nimic. Harry mă cheamă la el”.

De asemenea, Gurney descrie şi cazul lui John Alkin Ogle, care, cu o oră înainte de a muri, l-a văzut pe fratele său care a murit cu 16 ani înainte. Ogle a strigat apoi, spre surprinderea tuturor, „George Hanley”, numele unei cunoştinţe aflate într-un sat situat la 60 de kilometri depărtare. Mama lui John, care a fost în vizită în satul Hanley, a confirmat ulterior că Hanley a murit cu 10 zile înainte, aspect pe care nimeni altcineva din cameră îl cunoştea. Aduceţi-vă aminte că în secolul al XIX-lea nu prea existau telefoane în lume…

La începutul secolului XX, logicianul James Hyslop a relatat poveştile a două colege de școală și prietene apropiate, ambele contactând difterie. Jennie, în vârstă de 8 ani, a murit miercuri, fapt care a fost ținut ascuns în mod intenționat, pentru a nu afla prietena ei, Edith. Sâmbătă la prânz, Edith a intrat în stare de inconștiență, dar seara s-a trezit brusc. Ea şi-a întins braţele în sus şi a spus: „O, Jennie, mă bucur așa de mult eşti aici!”, după care a căzut înapoi în inconștiență și a murit.

Filozoful William Barrett a raportat cazul unei femei care, pe patul morţii, la începutul secolului al XX-lea, l-a văzut pe tatăl ei decedat demult timp şi apoi a strigat în faţa tuturor: „Tata o are pe Vida cu el”. Femeia se referea la sora ei, Vida, de a cărei moarte, cu 3 săptămâni mai devreme, nimeni nu i-a povestit.

Omul de ştiinţă Natalie Kalmus a scris o povestire într-o revistă despre ultimele momente ale sorei ei Eleanor, care a început să spună numele celor dragi şi decedaţi pe care ea îi vedea de pe patul morţii. Chiar înainte de a muri, ea l-a văzut și pe un văr pe nume Greyson Ruth. Femeia s-a întrebat: „Dar ce face Ruth aici?„; acesta murise în mod neașteptat cu o săptămână înainte, dar acest lucru i-a fost ascuns lui Eleanor.

Toate acest viziuni, în care muribunzii par să vadă și să recunoască unele dintre rudele / cunoştinţele lor de ale căror moarte nu ştiau înainte, reprezintă poate unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea supraviețuirii după moarte. Astfel de cazuri nu pot fi cu ușurință explicate ca şi halucinații; de fapt, cei muribunzi chiar par destul de surprinşi şi de nedumeriţi de viziunea morţii cuiva despre care se credea că se află în viaţă. Aşadar, aceasta este o dovadă convingătoare pentru realitatea ontologică a spiritelor decedate.

Sursa articolului: studiul „Seeing Dead People Not Known to Have Died: “Peak in Darien” Experiences” al profesorului Bruce Greyson, şeful Departamentului de Psihiatrie şi Ştiinţe Neurocomportamentale din cadrul Univ. din Virginia.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.