Vikingii, războinicii lumii care s-au convertit la religia păcii
După căderea Imperiului Roman de Apus, Europa a suferit mai multe lovituri. Cele mai puternice au fost din partea popoarelor scandinave, care, în sec. VIII d.Hr., au început o serie de expansiuni teritoriale. Aceşti marinari războinici sunt cunoscuţi sub numele de vikingi sau nordici. Principala cauză a expansiunii a fost probabil suprapopularea, şi este posibil ca la început vikingii să fi debarcat în noi regiuni pentru a face comerţ. Însă ei şi-au dat seama curând că le pot cuceri şi stăpâni. Imboldul de a părăsi Scandinavia i-a determinat pe vikingi să caute pământuri nefolosite. Vikingii s-au îndreptat în trei direcţii principale: cei care au traversat Atlanticul erau în mare parte norvegieni şi au întemeiat oraşele Dublin (840), Wexford şi Limerick de pe coasta irlandeză; cei care au traversat Marea Nordului şi au atacat coasta de răsărit a Marii Britanii, invadând nordul şi vestul Europei, erau danezi; iar, vikingii suedezi, cunoscuţi sub numele de veregi, au traversat marile fluvii de pe teritoriul Rusiei de astăzi, ajungând în Constantinopol, chiar şi în Bagdad. Luptători de temut, celebri pentru accesele de furie războinică, vikingii erau păgâni. Nu respectau bisericile şi mănăstirile, bogăţiile acestora fiind ţintele lor principale.
Legendarii vikingi, înainte de a fi convertiţi la creştinism, erau păgîni. Se închinau multor zei, iar cînd creştinii au ajuns în peninsula scandinavă şi au început să le schimbe acestor locuitori percepţia asupra lui Dumnezeu, vikingii au acceptat destul de repede şi de uşor apariţia încă unui zeu în credinţa lor. Nu erau foarte profunzi la capitolul credinţă, dar excelau în alte domenii mai concrete. De exemplu, în construcţii navale. La bordul corăbiilor lor de luptă, cu forme lunguieţe şi extrem de încăpătoare, vikingii, înarmaţi cu scuturi, suliţe şi, cei mai înstăriţi, cu săbii, au cucerit treptat insule întregi. Erau de temut. Ei înşişi nu cunoşteau teama. Ucideau cu uşurinţă. Cel mai des le cădeau victime călugării din mănăstirile izolate, lipsite de apărare pe care îi omorau şi îi jefuiau. Pe unii îi lăsau în viaţă, dar îi luau sclavi şi îi vindeau pe alte meleaguri pentru munci silnice la cîmp. Puţinele mărturii istorice care ne-au rămas astăzi de la vikingi arată că aceste comunităţi apărute parcă din senin în secolul al VIII-lea au adus pe lume instabilitate şi crime cu nemiluita. Nu trebuie însă ignorat faptul că vikingii au avut şansa de a fi trăit într-o perioadă marcată de schimbări religioase profunde, de expansiuni politice şi de dezvoltare economică.
Peste tot pe unde au trecut, vikingii au lăsat semne. Chiar dacă au ajuns pe coastele Marii Britanii de astăzi, chiar dacă vîntul i-a purtat pînă în America de Nord, în Insulele Faroe, în Islanda, Groelanda. Au lăsat în urma lor aşezări (în unele locuri acestea erau atît de dezvoltate, încît meritau denumire de oraş), pieţe, puncte comerciale (unde se făcea legătura între mărfurile venite din estul Europei şi trimise în vest şi invers). Cunoşteau secretele comerţului, erau artizani iscusiţi – lucrau lemnul, metalul, pielea şi oasele. Produceau bijuterii, textile, pantofi, piepteni. Există chiar o legendă conform căreia la sfîrşitul secolului al IX-lea, începutul secolului al X-lea „temeliile” Angliei au fost puse de o mînă de soldaţi vikingi, care au renunţat la săbii în favoarea plugului. Dar de la vikingi ne-au rămas foarte multe legende. Chiar şi faimoasele Cronici Anglo-Saxone, scrieri din secolul al XIII-lea care condamnă în termeni extrem de duri cuceririle şi actele sîngeroase ale vikingilor, cuprind o serie de povestiri mai mult sau mai puţin adevărate.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
După căderea Imperiului Roman de Apus, Europa a suferit mai multe lovituri. Cele mai puternice au fost din partea popoarelor scandinave, care, în sec. VIII d.Hr., au început o serie de expansiuni teritoriale. Aceşti marinari războinici sunt cunoscuţi sub numele de vikingi sau nordici. Principala cauză a expansiunii a fost probabil suprapopularea, şi este posibil ca la început vikingii să fi debarcat în noi regiuni pentru a face comerţ. Însă ei şi-au dat seama curând că le pot cuceri şi stăpâni. Imboldul de a părăsi Scandinavia i-a determinat pe vikingi să caute pământuri nefolosite. Vikingii s-au îndreptat în trei direcţii principale: cei care au traversat Atlanticul erau în mare parte norvegieni şi au întemeiat oraşele Dublin (840), Wexford şi Limerick de pe coasta irlandeză; cei care au traversat Marea Nordului şi au atacat coasta de răsărit a Marii Britanii, invadând nordul şi vestul Europei, erau danezi; iar, vikingii suedezi, cunoscuţi sub numele de veregi, au traversat marile fluvii de pe teritoriul Rusiei de astăzi, ajungând în Constantinopol, chiar şi în Bagdad. Luptători de temut, celebri pentru accesele de furie războinică, vikingii erau păgâni. Nu respectau bisericile şi mănăstirile, bogăţiile acestora fiind ţintele lor principale.
