Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Câinii: “cerşetori” la masa omului sau un fel de creatori ai lumii?

1684
blank
Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

Arheologii şi antropologii au găsit încă din epoca de piatră dinţi de câine, găuriţi. Se pare că ei erau purtaţi ca talismane. Probabil că în acele vremi, câinele era omagiat din considerente religioase. Dacă într-o lucrare străveche – “Zend Avesta” – câinele era venerat, fiind considerat un fel de creator al lumii, scriitorii moderni, apreciind calităţile sufleteşti şi fizice ale acestui animal, îl descriu totuşi ca pe “un cerşetor la masa omului”.

Câinele întovărăşeşte pe om pe toată suprafaţa globului, în cele mai grele ţinuturi, fiind foarte rezistent la toate climatele. Iarna, doarme afară în ger, iar arşiţa verii o suportă cu resemnare stoică, scoţând doar limba, spre a se mai răcori. Nu e divinitate, dar nu merită clasificarea umilitoare între cerşetori. E mai degrabă prietenul cei mai bun al omului, sluga lui cea mai credincioasă, gata să se sacrifice oricând pentru dânsul, supus, devotat, ascultând orice poruncă a lui, săritor la orice capriciu, iertător pentru brutalităţile stăpânului său, lipsit de orice sentiment de răzbunare împotriva sa.

Omul şi câinele se înţeleg dintr-un gest, dintr-o privire, uneori chiar prin vorbe. Câinele de vânătoare pricepe atâtea cuvinte, spuse chiar în şoaptă de vânător; câinii de casă – execută diferite porunci, caută cheile sau pălăria stăpânului, aduc un scaun, închid sau deschid uşa etc.

Auzul câinelui e foarte dezvoltat, dar miraculos este simţul mirosului. Câinele poate să-şi găsească stăpânul, urmărindu-l pe străzi, fără să-l vadă, numai după urma paşilor lui, unde lasă un miros imperceptibil pentru noi. Câinele simte pe stăpân când vine acasă, după mersul lui, după felul cum apasă soneria, după cum bate în uşa, şi, bineînţeles că-i recunoaşte de la distanţă glasul.

Observatori atenţi pot desluşi foarte bine “limba câinelui”, în toate nuanţele ei: scheunatul, lătratul scurt sau prelung, diferite sunete speciale. Dealtminteri, câinii au şi o mimică elocventă: dau din coadă, se gudură, privesc în anumit fel, contractă muşchii gurii. Priviţi la un câine şi veţi vedea imediat cât de expresiv e chipul lui; de fapt, ca şi la oameni, nu se găsesc doi câini care să aibă aceiaşi înfăţişare.

Câinii St. Bernardini, de la vestita mănăstire al cărui nume îl poartă, se găsesc încă din secolul al Vlll-lea în Alpi, la câteva mii de metri deasupra nivelului mării, în regiuni pe unde domneşte iarna opt luni pe an şi unde termometrul se coboară adesea chiar până la -30 grade Celsius. Prin furtună, viscol, negură, ei cutreieră neîncetat munţii, spre a găsi pe rătăciţi şi pe cei căzuţi. Ei au la ei ajutoare, pe care le duc într-un coşuleţ, la gât: întăritoare, hrană, medicamente, o sticluţă de vin. Uneori poartă şi câte o pătură de lână, în spinare. După ce-au descoperit pe vreun doborât şi i-au dat primele ajutoare, ei aleargă repede la mănăstire, spre a vesti pe călugări despre nenorocirea întâmplată.

Acest animal cu suflet mare dovedeşte multă abnegaţie, fiind prietenul nostru devotat, necondiţionat atât în timpuri bune cât şi în timpuri grele; el nu părăseşte pe omul bogat, după cum nu fuge nici de la stăpânul său, barbar şi nemilos, sau de la cerşetorul bolnav şi neputincios. Câinele are sentimente cu adevărat “umane”. Omul în schimb, nu se arată prea recunoscător şi de cele mai multe ori se poartă “câineşte” (?!) cu prietenul său cel mai bun.

Orgoni Crystal