Un mister continuu învăluie soarta ţarului rus Nicolae al II-lea, a soţiei sale, Alexandra, a fiului său, Alexei, şi a celor patru fiice ale sale – Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia (născută în 1901). Încarceraţi mai întâi de către guvernul provizoriu şi apoi de către bolşevici, toţi membrii familiei ţariste au fost probabil asasinaţi în subsolul unei clădiri pe data de 16 iulie 1918, în oraşul Ekaterinburg din Siberia. Cinci servitori de-ai lor au murit şi ei.
În 1991, nouă schelete au fost descoperite într-o groapă comună din apropierea oraşului. Testele ADN realizate de către doctorul Peter Gill în Aldermaston, Anglia, au „dovedit fără nicio urmă de îndoială” că cinci dintre aceste schelete aparţin ţarului însuşi, soţiei sale şi fiicelor sale – trei dintre ele, dar care?
Mult timp s-a zvonit că ţareviciul Alexei şi Anastasia (cea mai mică dintre surori) au scăpat cu viaţă. Cadavrul lui Alexei nu a fost găsit niciodată, încurajând mulţi impostori neconvingători (astăzi toţi decedaţi) să se afişeze sub acest nume. Singura controversă rămasă o priveşte pe „Anna Anderson” care a pretins, pe o perioadă mai mare de şaizeci de ani, că ea este adevărata Anastasia.
În 1920…o femeie pretinde că este Anastasia, prinţesa Rusiei
În 1920, poliţia din Berlin a salvat o femeie ce încerca să se sinucidă. Fără a i se şti datele personale şi deloc cooperantă, aceasta se afla într-o stare fizică deplorabilă – fără dinţi, bătută şi cu o grămadă de semne şi cicatrice pe întreg trupul. Doar după ce a fost eliberată din azilul Dalldorf, un an şi jumătate mai târziu, ea a început să susţină că este Anastasia (după ce o altă pacientă de la acest azil susţinuse că este Tatiana, sora Anastasiei şi a doua fiica a ţarului Nicolae).
Prinţesa Anastasia ajunge şi în România
Amintindu-şi despre masacrul de la Ekaterinburg ca „o mare debandadă”, ea a declarat ca fusese salvată de un bărbat care a dus-o în România. Acolo a dat naştere unui fiu cu acest bărbat, dar soţul murise într-o revoltă din Bucureşti. După ce şi-a lăsat copilul, anonim, la un orfelinat, a fugit în Germania, căutându-şi o mătuşă din familia regală, pe care nu a găsit-o însă niciodată.
Asemănări frapante cu adevărata prinţesă Anastasia
Locuind acum împreună cu un monarhist rus aflat în exil, şi-a asumat numele de „Anna Anderson”, dar şi-a menţinut pretenţia. Nu putea dovedi că este Anastasia, dar nimeni nu putea dovedi că nu este. Fişele medicale ale Anastasiei erau pierdute, în timp ce Anna prezenta asemănări fizice remarcabile cu fosta prinţesă – nu numai aceeaşi ochi de un albastru intens, dar şi o aluniţă cauterizată pe umăr şi un deget diform al mâinii stângi, din cauza unei mari proeminenţe patologice a osului. Nu putea (sau nu ştia) să vorbească ruseşte şi părea complet ignorantă în ceea ce priveşte viaţa cotidiană din Rusia, dar cunoştea evenimentele secrete de la curtea regală a Romanovilor, precum misiunea de pace pentru care unchiul Anastasiei, Ernest, marele duce de Hesse, plecase la St Petersburg în timpul primului război mondial. Ernest nu a iertat-o niciodată pentru că ea aflase de această misiune: era ultimul lucru pe care dorea să-l facă public.
Prietenii şi rudele Anastasiei nu erau siguri că prinţesa trăia sau era o farsoare
Prietenii intimi şi rudele Anastasiei nu puteau cădea de acord asupra adevărului. Sora ţarului, Olga, a declarat în cele din urmă: „Nu este nepoata mea”, dar nu a fost niciodată complet sigură. O fostă domnişoară de onoare trimisă de mama ţarului pentru a o spiona pe Anna a negat iniţial veridicitatea identităţii ei, dar mai târziu a început să o susţină.
La mijloc era o avere impresionantă…
Totuşi, în 1928, în timp ce Anna era sărbătorită în Statele Unite, doisprezece membri ai familiei Romanov au emis un document prin care negau pretenţia Annei. În replică, ea s-a autodenumit, în 1929, „Grandanor” sau marea ducesă Anastasia de Romanov. Când în 1933 au fost emise certificatele de moştenire către rudele rămase în viaţă ale Romanovilor, ea a adus din nou în discuţie faptul că Anastasia nu murise. La urma urmei, era vorba de o întreagă avere. Aproape patruzeci de milioane de lire sterline au fost depozitate de către familia regală în băncile londoneze.
Acţiunea legală ulterioară introdusă de Anna împotriva singurei rude numită în testament – Barbara, ducesă de Mecklenburg, aleasă să reprezinte toate certificatele de moştenitor – a durat mai mult de treizeci de ani. Anna nu a obţinut niciodată niciun bănuţ. Experţi grafologi germani au fost convinşi de identitatea reală a prinţesei prin compararea scrisului ei de mână, dar în 1960 dovezile lor au fost negate pe cale legală.
„Prinţesa” Anastasia se retrage în SUA şi moare în 1984
În 1968, ea s-a mutat în America, stabilindu-se la Charlottesville, statul Virginia, unde s-a căsătorit cu John Manahan, un profesor de istorie ieşit la pensie. Deşi mai excentrică decât oricând, ea a renunţat să mai lupte, denumindu-şi pretenţia „o prostie”. În 1984, ziarul The Times anunţa decesul doamnei Anna Anderson Manahan (aceasta fiind îngropată ca „Anastasia Manahan”, 1901-1984). În mod caracteristic lumii presei, alături de ştire s-a tipărit, din greşeală, fotografia altei femei, o actriţă cu acelaşi anume…
Se fac teste cu ADN
Cât priveşte o mostră de ţesut păstrată la un spital din Charlottesville după ce Anna se operase acolo în 1979, aceasta ar fi fost de ajuns. În 1994, doctorul Peter Gill, care se ocupase de testele ADN asupra scheletelor de la Ekaterinburg, a primit undă verde pentru analizarea acestei mostre. Ca să fie sigur de rezultatul identificării scheletelor, ducele britanic de Edinburgh (strănepotul ţarinei asasinate) a donat sânge pe care profilul ADN să se bazeze în mod corect.
Între timp, în Germania, se lua altă mostră de sânge – de la Karl Maucher, strănepot al Franziscăi Schanzkwoska, de origine polonezo-germană, muncitoare într-o fabrică de armament, care în 1920 locuise la Berlin. Rănită în urma unei explozii din 1916, fusese internată de două ori în spitale pentru boli mintale înainte de a dispărea în 1920 – anul în care „Anna Anderson” a încerca să se sinucidă, sărind de pe un pod din Berlin.
In stanga imaginii, printesa Anastasia; in dreapta, Franziska (prin 1916); cu cine seamana mai bine persoana din centru care se pretindea dupa 1920 ca ar fi printesa Anastasia?
Franzisca Schanzkwoska era numele ei adevărat…nu prinţesa Anastasia
Susţinătorii Annei au combătut mult timp ideea că ea ar fi putut fi, de fapt, Franzisca. Deşi refuzase să vorbească ruseşte, vorbea engleza cu un puternic accent rusesc. Cum ar fi putut o muncitoare în fabrică nu numai să îşi asume o astfel de ţinută regală, dar să ştie atât de multe despre Romanovi? Şi cum rămâne cu asemănările fizice dintre Anna şi Anastasia? Oare este posibil ca prietenii intimi ai Anastasiei, care ulterior o acceptaseră pe Anna drept una şi aceeaşi persoană cu prinţesa, să fi fost păcăliţi atâta timp de o simplă ţărancă?
Testele întreprinse de realizatorii documentarului de televiziune Misterul Anastasiei, difuzat de postul britanic de televiziune Channel 4 în 1994, sugerează că da, este posibil. Accentul Annei, chiar dacă aparent caracteristic limbii ruse (cum ar fi sunetul distinct al literei „r”) era specific pentru mai multe dialecte de la graniţa polonezo-germană. Testele de comparaţie a structurii faciale sugerează că ochii, nasul şi gura Annei erau identice cu cele ale Franziscăi, în timp ce psihologii vorbeau de o boală (pseudologica fantasticĂ) în care unele persoane, asumându-şi altă identitate, cred atât de mult în propriile minciuni, încât cei din jur sunt convinşi că aşa este.
Apoi au apărut rezultatele testelor ADN. Mostra provenită de la Anna Anderson se potrivea cu cea a lui Karl Maucher, strănepotul Franziscăi, dar nici pe departe cu cea a familiei ţarului. Era imposibil ca Anna Anderson să fie una şi aceeaşi persoană cu Anastasia Romanov – decât dacă soţul reginei Angliei era şi el un impostor.
Acum se pare că „Anna Anderson” a fost tot timpul Franzisca. Dar ea nu credea, aşa cum nici mulţi alţii care o cunoscuseră pe Anastasia nu credeau, în vreme ce asemănările fizice dintre ţărancă şi prinţesă rămân la fel de zăpăcitoare ca şi cunoştinţele ei în materie de ceea ce se întâmpla la curtea ţaristă. Poate, o dată ce a fost convinsă de un alt pacient al azilului Dalldorf că este cu adevărat o prinţesă Romanov, emigranţii ruşi care au adoptat-o au antrenat-o pentru propriile scopuri, astfel încât Franzisca avea în curând să creadă atât de puternic în rolul ei, încât nimeni nu ar fi putut-o convinge de contrariu.
Păcălindu-se singură atât de sublim, „prinţesa” i-a păcălit în aceeaşi măsură pe cei din jur, chiar şi după ce a murit – dacă nu ar fi lăsat o mostră de ţesut la un spital din Charlottesville în 1979, controversa ar fi rămas şi astăzi deschisă.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Un mister continuu învăluie soarta ţarului rus Nicolae al II-lea, a soţiei sale, Alexandra, a fiului său, Alexei, şi a celor patru fiice ale sale – Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia (născută în 1901). Încarceraţi mai întâi de către guvernul provizoriu şi apoi de către bolşevici, toţi membrii familiei ţariste au fost probabil asasinaţi în subsolul unei clădiri pe data de 16 iulie 1918, în oraşul Ekaterinburg din Siberia. Cinci servitori de-ai lor au murit şi ei.
