Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Minunata istorie a numelor de familie

195

oameni nume de familieNumele de familie au început să fie folosite în Europa în momentul în care familiile nobile veneţiene şi-au transmis un al doilea nume din tată în fiu, în secolul al XI-lea. Populaţia în creştere, migraţiile masive ale oamenilor de diferite naţii şi triburi, precum şi comunicarea greoaie au determinat insuficienţa numelor de botez. Anterior secolului al XI-lea, numele de familie, în cazul în care era folosit, reprezenta de obicei numele unui clan sau trib primitiv. Însă după căderea Imperiului Roman s-a renunţat chiar şi la această utilizare rarisimă a celui de-al doilea nume, acesta nefiind reintrodus decÂt după aproape o mie de ani.

Primele trei feluri de nume proprii au fost: patronimice, de genul „Michael, John’s son” („Michael, fiul lui John”), ce a evoluat ulterior în Michael Johnson; nume de breaslă, precum „Thomas the Baker” („Thomas brutarul”), din care s-a ajuns la Thomas Baker; şi nume de locuri, ca „Charles-at-the-well” („Charles de la fântână”), devenit în final Charles Atwell.

Alte nume de familie, cu mult mai plastice, au eclipsat aceste exemple prin descrieri ale trăsăturilor de caracter sau ale obiceiurilor strămoşilor familiei respective. Drinkwater (în franceză, Boileau; în italiană, Bevilaqua) era numele folosit pentru un membru al familiei ce se lăsase de băut. White (în franceză, Leblanc; în italiană, Bianchi; în germană, Weiss; în galeză, Gwynne) însemna de obicei că familia respectivă avea un membru cu pielea extrem de deschisă la culoare sau care albise prematur.

Decret pentru nume de familii obligatorii

În ciuda nevoii imperioase de folosire a numelor de familie şi a extinderii lor în întreaga lume, în secolul al XV-lea mulţi englezi, şi practic toţi irlandezii, n-aveau un al doilea nume. În anul 1465, regele Eduard al IV-lea a decretat că toţi irlandezii vor trebui să „îşi ia un nume de familie englez, al unui oraş ca Sutton, Chester, Trym, Skryne, Crok, Kinsale; sau al unei culori ca White (alb), Black (negru), Brown (cafeniu); sau al unei meserii, ca Smith (fierar) sau Carpenter (dulgher); sau al unei îndeletniciri, cum ar fi bunăoară Cook (bucătar) sau Butler (valet), iar el şi urmaşii săi vor purta acest nume”.

Fiecare cultură a avut un mod propriu de a repartiza numele patronimice. În secolul al XV-lea, irlandezii au adoptat prefixul O pentru a indica „descendentul lui”; în general, acesta era folosit pentru desemnarea nepoţilor celui în cauză. Astfel, primul O’Dwyer era nepotul lui Dwyer. Iar David, fiul lui Patrick, a devenit David Fitzpatrick, „fitz” fiind forma engleză a cuvîntului ce însemna „fiu” în franceza veche, introdusă în Anglia de către normanzi.

Italienii foloseau adesea particula „di”, ca în di Giovanni, varianta italiană pentru Ionescu. Ruşii utilizau sufixele patronimice „viei” sau „ici”; de asemenea, mai foloseau şi „ov” sau „ev”, astfel că Petrov înseamnă „al lui Petru”, iar Ivanov înseamnă „al lui Ivan”. Adeseori, foloseau şi un sufix patronimic secundar, „ski” sau „sky”, pentru a se obţine Ivanovsky, ce înseamnă „din familia descendenţilor lui Ivan”. Numele marelui romancier rus Feodor Mihailovici Dostoievski înseamnă „Feodor, fiul lui Mihai din neamul lui Dostoi” şi spune multe despre genealogia sa.

Alte nume de familie au apărut prin simpla adăugare a consoanei s la sfirşitul numelui tatălui: Abrahams, Clements, Edwards, Franks, Hawkins, Jacobs, Phillips, Roberts, Samuels sau Waters. Totodată, alte nume de familie din ziua de astăzi au apărut ca matronimice: Nelson este „Nell’s son” (fiul lui Nell), Allison este,,Alice’s son” (fiul lui Alice), Babson este ,3arbara’s son” (fiul Barbarei). Aparent, la formarea numelor de familie nu au existat prea multe semne de misoginism.

Orgoni Crystal