Legende care vorbesc despre uriaşii din România: în Ţara Haţegului, în Ţara Bârsei, în Munţii Apuseni…

Există o vorbă foarte înţeleaptă: „Nu iese fum fără foc”. Poate că ăsta e adevărul despre legende şi basme. Au fost ele doar imaginaţia unor oameni sau au spus adevărul, adică multe din lucrurile la care fac referire chiar s-au întâmplat în trecutul îndepărtat? Eu cred că partea a doua este adevărată.

Să vorbim în acest articol despre legendele cu uriaşi din România. Sunt foarte multe… şi ele ne spun acelaşi lucru: în trecutul îndepărtat, în special în zona Munţilor Carpaţi, au trăit odată specii umanoide de uriaşi. Iată doar câteva din aceste legende:

1) „În Țara Hațegului se încuibaseră niște uriași. Căpetenia lor împărți, înainte de moarte, țara la cei doi copii ai lui, un fecior și o fată. Ca să vadă fiecare mai bine cât e de mare partea din moștenire, se urcară pe câte un munte din apropiere. Când și-a aruncat fata uriașului ochii spre partea de țară a fratelui ei, i s-a părut aceasta cu mult mai frumoasă decât a sa, care era plină de stânci și nu avea atâtea păduri și poieni frumoase. O prinse pizmă și minte mare și luând un fier de plug, îl aruncă înspre fratele ei, care era pe celălalt vârf. Fierul nu-l nimeri pe frate, dar reteză vârful muntelui…” (V. Lazăr, „Legende istorice de pe pământul României”, Cluj, ed. II, 1922).

2) „Se zice că înainte, pe vremuri, acolo unde este „Țara Bârsei”, ar fi fost o mare de apă. Și venit-au uriași dinspre răsărit, care cu pașii lor cei mari călcau de pe munte pe munte. Sosiseră ei până la „Piatra Mare”, de aici însă nu mai aveau unde călca mai departe, căci oricât de mari ar fi fost pașii lor, până la munții Făgărașului tot nu ajungeau. S-au apucat deci cu ciocane și lopeți, au scobit pietre și pământ, de pe unde este acum Timișul și le-au aruncat în mare, până ce s-a ridicat deasupra apei înălțimea muntelui. Muntele era ascuțit atunci. Uriașii au făcut numai câte un pas din „Piatra Mare” până aici. Cel dintâi, când a pus pasul în vârful cel ascuțit, de greutate s-a turtit și de atunci poartă un nume care înseamnă „turtit””. (Gazeta Transilvaniei, 1902, nr. 121, p.1).

3) „O ceată de uriași s-au așezat, zice legenda, în Munții Apuseni, cam pe locul unde se întinde astăzi satul numit Lupșa. Iar zânele s-au ascuns în pădurile de la miazănoapte de satul Bucium. Într-o zi, fiul regelui uriașilor a plecat la vânătoare. Rătăcindu-se prin desișul pădurilor, a zărit, într-un luminiș, o zână. Aceasta era copila reginei zânelor. Fata, vitează, a vrut să se apere, dar tânărul uriaș i-a vorbit cu blândețe. Curând, s-au simțit atrași unul către celălalt. Dragostea și-a țesut repede în sufletele lor firele de aur. Și tânărul uriaș i-a făgăduit zânei, în seara aceea, că nu va mai îngădui să fie călcate in picioare florile, tulburate apele și amuțite cântecele. Aflând de făgăduiala făcută, turbat de supărare, regele uriașilor, însoțit de războinicii săi, a căutat-o pe zână. Sângele ei și a altor surate au înroșit poienile munților. Pământul nostru nu a putut îndura această nelegiuire și s-a cutremurat. Trăsnete au început, la rugămintea reginei zânelor, să cadă din văzduh. Uriașii au împietrit, prefăcându-se în stâncile „Detunate”. Tânărul uriaș îndrăgostit de zână, sosind prea târziu ca să mai poată fi de ajutor, a împietrit și el de durere, schimbându-se în „Stâlpul Detunatei””.