În legendele româneşti există ielele, fiinţe supranaturale cu puteri magice. Sunt ele, de fapt, creaturi extraterestre?

81 vizualizari

Ielele în folclorul românesc sunt făpturi feminine supranaturale cu puteri magice şi cu mare putere de seducţie, locuind în văzduh, în păduri sau peşteri, în munţi, pe stânci sau pe maluri de ape, în bălării sau la răspântii, scăldându-se adesea în izvoare pure. Se crede că apar mai ales noaptea, la lumina Lunii, rotindu-se în horă în locuri retrase. Fostul lor ring de dans rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite.

Ele pot zbura fără aripi, şi se pot deplasa cu viteze fabuloase, pacurgând nouă mări şi nouă ţări într-o noapte. „Sunt răpiţi şi dispar fără urmă toţi cei care au reuşit să înveţe să cânte cântecele ielelor.” Au uneori un rol răzbunător, conferit „sau de Dumnezeu, sau de diavol”; cei pedepsiţi „sunt ridicaţi în vârtejuri, apoi chinuiţi şi smintiţi”.

Nicolae Densuşianu considera că ielele sunt duhuri cu chip de femeie, umblând noaptea, jucând şi dansând. Pe locul unde trec nu mai creşte iarba, rămâne o potcoavă de iarbă roşie, se înnegreşte iarba în formă de cerc. Ielele vin pe sus, cu lăutari, îndeosebi cu cimpoieri, au lumânări aprinse şi joacă în pomi. Dacă întâlnesc în calea lor oameni, îi poartă prin aer de rămân neoameni pe viaţă.

După B. P. Haşdeu, ielele beau noaptea apă de prin fântâni şi pe oricine va bea după dânsele îl pocesc. Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae” (1716), numea ielele „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoşi”.

Aceste exemple sunt luate din folclorul românesc; ele pot continua cu multe alte tradiţii, de la noi sau din alte ţări, despre zâne, vâlve, rusalii, rusalce, nimfe, ca şi despre nenumărate alte spirite feminine ale nopţii. Cei familiarizaşi cu fenomenul OZN va descoperi în cele de mai sus numeroase similitudini izbitoare, care cu greu s-ar putea atribui unor simple coincidenţe: apariţiile predilect nocturne, originea aeriană, rotirea luminoasă, cercul ars care rămâne în iarbă, atracţia faţă de sursele de apă, reziduurile pe care le lasă în urma lor, afectarea copacilor din jur, zgomotul însoţitor ca de cimpoi, viteza fantastică de deplasare, răpirea unor oameni.

Să fie oare toate acestea doar simple confabulaţii născute din teama firească de întuneric, prezentă la toate popoarele? Să fie asemănările cu fenomenul OZN doar simple coincidenţe? Puţin probabil…