Legendele medievale privind diavolul ne descriu, de fapt, metodele moderne privind însămânţarea artificială?

2662

Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

În perioada Evului Mediu şi în cea a Renaşterii diavolul era considerat drept o fiinţă în carne şi oase având o înfăţişare întunecată şi purtând uneori coarne; el avea întotdeauna coadă, iar picioarele aveau copite bifurcate. Creatura aceea mânca şi bea, ca orice fiinţă vie, şi putea să se şi împerecheze, dar neavând, totuşi, capacitatea de a zămisli (care, după cât se pare, le lipseşte şi extratereştrilor din zilele noastre – omuleţilor cenuşii din “răpirile extraterestre”), era nevoită să “fure” sămânţa.

Sămânţa era aceea a masculilor umani adormiţi, cu care diavolul putea să zămisli (este de-a dreptul impresionantă aici comparaţia cu operaţiile făcute în cursul răpirilor extraterestre din zilele noastre). Autorul Albertino Mussato spune că papii Ezzelino da Romano şi Bonifaciu VIII ar fi fost creaţi aşa – cu sămânţa furată de diavol!

Membrul demonului era descris ca fiind unul foarte rece, iar sămânţa sa – sterilă – era şi aceasta rece ca gheaţa (şi acest lucru ne duce cu gândul la fecundările în vitro) şi acesta era unul din elementele care le făcea pe femeile seduse de creatura aceea să înţeleagă că nu aveau de a face cu o fiinţă omenească obişnuită, de care, de regulă, era greu de deosebit.