Faraonii egipteni decedaţi ajungeau pe „Steaua nepieritoare”, pentru a deveni nemuritori. Unde era această stea?
La vechii egipteni, se credea că faraonii trebuiau mai întâi să moară pentru a deveni nemuritor. Faraonul nu părea deloc deranjat de paradoxul că mai întâi trebuia să moară pentru a ajunge nemuritor. În calitate de conducător suprem al Egiptului, el se bucura de cea mai bună viaţă, iar învierea în rândul zeilor era o perspectivă şi mai atrăgătoare. Pe lângă asta, numai corpul pământesc urma să fie îmbălsămat şi îngropat, fiindcă egiptenii credeau că fiecare persoană posedă un Ba, ceva similar cu ceea ce noi numim „suflet”, care se ridică la cer după moarte, şi un Ka – tradus de obicei ca „dublu”, „spirit ancestral”, „esenţă”, „personalitate” – prin care faraonul era mutat în viaţa de apoi.
Încercarea faraonului de a ajunge la viaţa de apoi presupunea ajungerea în lăcaşul zeilor, astfel încât să se împărtăşească din alimentele divine. Incantaţiile antice solicitau zeilor să-şi împartă cu cel decedat hrana lor: „Luaţi-l pe acest rege la voi, ca să mănânce ce mâncaţi voi, ca să bea ce beţi voi, ca să trăiască unde trăiţi voi”. Şi mai specific este un text din piramida lui Pepi: „Daţi voi de mâncare lui Pepi / Din mâncarea sfântă / Mâncarea voastră veşnică”.
Faraonul decedat spera să-şi obţină alimentele veşniciei din lăcaşul lui Ra, pe „Steaua Nepieritoare”. Acolo, în miticul „Câmp al Ofrandelor” sau „Câmpul Vieţii”, creştea „Planta Vieţii”. Un text în piramida lui Pepi I descrie cum acesta trece de gardieni cu înfăţişare de „păsări împănate” pentru a fi primit de emisarii lui Horus. Cu ei: „A călătorit la Marele Lac / Unde se pogoară Marii zei. / Cei Mari de pe Steaua Nepieritoare / I-au dat lui Pepi Planta Vieţii / din care ei însuşi trăiesc / Ca şi el să trăiască pe veci”.
Destinaţia era locul naşterii lui Ra (zeul suprem din religia și mitologia egipteană, personificare a Soarelui), unde acesta se întorsese de pe Pământ. Acolo, Ra însuşi era întinerit sau „retrezit” cu ajutorul Zeiţei Celor Patru Ulcele, care îi oferea periodic un elixir. Speranţa regelui era ca aceeaşi zeiţă să-i ofere şi lui elixirul şi „astfel să-i învioreze inima”. În aceste ape, numite „Apele Tinereţii”, fusese înviat Osiris. Astfel i s-a promis decedatului rege Pepi I că i se va oferi o nouă tinereţe: „Ţi se va întoarce tinereţea în apele al căror nume este Apele tinereţii”.
Înviat în viaţa de apoi, chiar reîntinerit, faraonul intra într-o viaţă paradisiacă: „Viaţa lui e printre zei; apa lui e vinul, ca cel al lui Ra. Ce mănâncă Ra, şi el mănâncă; ce bea Ra, şi el bea”.
La vechii egipteni, se credea că faraonii trebuiau mai întâi să moară pentru a deveni nemuritor. Faraonul nu părea deloc deranjat de paradoxul că mai întâi trebuia să moară pentru a ajunge nemuritor. În calitate de conducător suprem al Egiptului, el se bucura de cea mai bună viaţă, iar învierea în rândul zeilor era o perspectivă şi mai atrăgătoare. Pe lângă asta, numai corpul pământesc urma să fie îmbălsămat şi îngropat, fiindcă egiptenii credeau că fiecare persoană posedă un Ba, ceva similar cu ceea ce noi numim „suflet”, care se ridică la cer după moarte, şi un Ka – tradus de obicei ca „dublu”, „spirit ancestral”, „esenţă”, „personalitate” – prin care faraonul era mutat în viaţa de apoi.
