Textele sumeriene vorbesc clar de folosirea bombelor atomice în antichitate! De ce ne mai ascundem după degete?

Vechile texte sumeriene ne vorbesc despre efectele unor bombe atomice, aşa cum aflăm din următoarele versuri:

„Făcând oraşele să rămână pustii,
Făcând casele să stea părăsite;
Făcând staulele să fie goale,
stânele să nu se mai umple;
Ca boii sumerieni să nu mai stea în grajduri,
ca oile să nu mai pască pe păşuni;
Ca râurile să curgă cu apă ce-i amară,
ca pe ogoarele arate să răsară bălării,
ca pe stepe să crească plante ofilite.”

Înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, înainte ca Hiroshima şi Nagasaki să fi fost distruse cu arme atomice aruncate asupra lor din cer, aceste texte străvechi nu s-ar fi înţeles. Pentru cercetătorii care încă nu ajunseseră faţă în faţă cu grozăvia armelor nucleare, textele sumeriene vorbeau despre „distrugerea Urului” sau „distrugerea Sumerului”. Dar nu asta descriu respectivele texte: ele descriu pustiirea, nu simpla distrugere. Oraşele continuau să existe, însă fără oameni; grajdurile erau la locul lor, însă fără vite; rămăseseră şi stânele, dar goale; râurile curgeau, dar apa lor devenise amară; câmpiile încă se mai întindeau, dar pe ele creşteau numai bălării; iar pe stepă încolţeau plante, numai pentru a se ofili imediat.

Sursa morţii nevăzute era un nor care apăruse pe cerul Sumerului, „acoperind pământul ca o mantie, întins peste el ca un cearşaf. Cafeniu la culoare, în timpul zilei Soarele din zare îl ascundea cu întunecimea lui”. Noaptea, luminos la margini („încins cu o groaznică lumină umplea largul pământ”), acoperea Luna: „Luna la răsărit o stingea”. Plutind de la vest către est, norul morţii – „învăluia în spaimă, împrăştiind frica peste tot” – era dus peste Sumer de un vânt urlător, „un mare vânt care gonea pe sus, un vânt rău care copleşea ţara”. Totuşi, nu era un fenomen natural…