Vechile texte sumeriene ne vorbesc despre efectele unor bombe atomice, aşa cum aflăm din următoarele versuri:
„Făcând oraşele să rămână pustii,
Făcând casele să stea părăsite;
Făcând staulele să fie goale,
stânele să nu se mai umple;
Ca boii sumerieni să nu mai stea în grajduri,
ca oile să nu mai pască pe păşuni;
Ca râurile să curgă cu apă ce-i amară,
ca pe ogoarele arate să răsară bălării,
ca pe stepe să crească plante ofilite.”
Înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, înainte ca Hiroshima şi Nagasaki să fi fost distruse cu arme atomice aruncate asupra lor din cer, aceste texte străvechi nu s-ar fi înţeles. Pentru cercetătorii care încă nu ajunseseră faţă în faţă cu grozăvia armelor nucleare, textele sumeriene vorbeau despre „distrugerea Urului” sau „distrugerea Sumerului”. Dar nu asta descriu respectivele texte: ele descriu pustiirea, nu simpla distrugere. Oraşele continuau să existe, însă fără oameni; grajdurile erau la locul lor, însă fără vite; rămăseseră şi stânele, dar goale; râurile curgeau, dar apa lor devenise amară; câmpiile încă se mai întindeau, dar pe ele creşteau numai bălării; iar pe stepă încolţeau plante, numai pentru a se ofili imediat.
Sursa morţii nevăzute era un nor care apăruse pe cerul Sumerului, „acoperind pământul ca o mantie, întins peste el ca un cearşaf. Cafeniu la culoare, în timpul zilei Soarele din zare îl ascundea cu întunecimea lui”. Noaptea, luminos la margini („încins cu o groaznică lumină umplea largul pământ”), acoperea Luna: „Luna la răsărit o stingea”. Plutind de la vest către est, norul morţii – „învăluia în spaimă, împrăştiind frica peste tot” – era dus peste Sumer de un vânt urlător, „un mare vânt care gonea pe sus, un vânt rău care copleşea ţara”. Totuşi, nu era un fenomen natural…