Ipoteza unei lumi subterane locuite este infirmată de tot ceea ce ştim despre structura scoarţei terestre. Desigur, sisteme carstice uriaşe există, dar ele nu pot adăposti o civilizaţie despre care noi nu cunoaştem nimic. Totuşi, nu trebuie uitate cazurile misterioase ale piticilor subpământeni semnalaţi între secolele al VII-lea şi al XIV-lea în Europa.
În anul 1138, călugării unei mănăstiri din Germania de Sud au dat peste un pitic negru care se ascundea în pivniţa lor de alimente. Nu vorbea nicio limbă, refuzând să comunice, chiar şi prin semne. Exasperaţi, călugării l-au dus înapoi în pivniţă, ca să vadă ce va face.
Lăsat liber, piticul s-a repezit la zidul dinspre apus, a scos o piatră şi a dispărut în tunelul din spatele ei. Totul se petrecuse atât de repede, încât nimeni nu a avut timp să-l oprească, iar gaura era prea îngustă pentru ca un om de statură normală să poată intra în ea, fie şi târâş. Speriaţi, cei din mănăstire au zidit tunelul, iar faptul ar fi fost dat uitării dacă nu rămânea notat în cronica scrisă de unul dintre călugări.
Ipoteza unei lumi subterane locuite este infirmată de tot ceea ce ştim despre structura scoarţei terestre. Desigur, sisteme carstice uriaşe există, dar ele nu pot adăposti o civilizaţie despre care noi nu cunoaştem nimic. Totuşi, nu trebuie uitate cazurile misterioase ale piticilor subpământeni semnalaţi între secolele al VII-lea şi al XIV-lea în Europa.
