Home Paranormal-Spiritualitate Iisus Hristos, personaj istoric real şi Mântuitorul sufletelor noastre
Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Iisus Hristos, personaj istoric real şi Mântuitorul sufletelor noastre

2595

iisus-hristosDeşi a trăit cu douăzeci de veacuri în urmă, figura lui Cristos continuă să-i pasioneze pe oameni; este o problemă extrem de actuală. Un sondaj al opiniei publice făcut cu câţiva ani în urmă relevă că din 100 de oameni 64 îl consideră pe Isus personajul cel mai important al istoriei. Pe locul doi şi trei, la mare distanţă de Isus, vin Garibaldi şi, respectiv, Martin Luther King. Pe locul al patrulea vine Gandhi.

La Biblioteca Naţională din Paris, care este oglinda culturii europene, fişa cu cele mai multe titluri de cărţi o are cuvântul Dumnezeu. Pe locul al doilea vine cuvântul Isus. În secolul al XIX-lea, lui Isus i-au fost dedicate circa 62 000 de cărţi. Bilanţul făcut la sfârşitul secolului al XX-lea dă la iveală un număr incomparabil mai mare.

Un lucru care poate fi observat clar în creştinism este faptul că el este aşezat pe temelii istorice solide. Spre deosebire de ceilalţi întemeietori de religii din antichitate sau mai recente, întemeietorul creştinismului este puternic ancorat în istorie. Buddha, Confucius, Lao-Tze, Mahomed şi toţi ceilalţi întemeietori de religii sunt persoane care apar în istorie neanunţate, fără o tradiţie religioasă precedentă. În schimb, Isus-Mesia a fost prevestit nu de un singur profet, ci de o serie întreagă de profeţi pe parcursul a circa două mii de ani. E o situaţie absolut unică şi contrară legilor cărora se supun fenomenele istorice. În cărţile Vechiului Testament, comune creştinilor şi evreilor, pasajele mesianice, adică profeţiile referitoare la Cristos, depăşesc numărul de trei sute. În anul 1945 Italo Zoli, rabinul şef al comunităţii evreieşti din Roma, mare erudit în ale Scripturii, s-a convertit la creştinism. După convertire, cântărind bine lucrurile, ex-rabinul scria: Vechiul Testament mi se pare în întregime o dumnezeiască telegramă cifrată trimisă oamenilor. El este de neînţeles pentru cine ar voi să-l citească fără cheie. Or, cheia este Cristos, la lumina căruia capătă înţeles acel fior mesianic ce străbate toate cărţile Vechii Alianţe.

Dovezi privind existenţa istorică a lui Iisus Hristos

Cât priveşte existenţa istorică a lui Cristos, trebuie spus din capul locului că despre puţine personaje ale antichităţii avem informaţii atât de numeroase cum avem despre Isus Cristos. Documentele care atestă existenţa şi activitatea lui sunt de o valoare excepţională. Mărturiile istorice cu privire la Cristos le putem împărţi în două categorii: mărturii necreştine şi mărturii creştine.

Mărturiile necreştine ale existenţei istorice a lui Hristos

Iudaismul oficial nu a negat niciodată existenţa istorică a lui Isus Cristos, ci i-a negat lui Isus calitatea de Mesia. Talmudul, cartea cea mai sfântă a iudaismului după Biblie, ne vorbeşte despre persoana şi activitatea lui Isus, chiar dacă acestea sunt în mod intenţionat deformate şi ridiculizate. S-au inventat o mulţime de legende insultătoare şi obscene pe seama lui Isus şi a Mamei sale. Avem apoi din partea iudaismului mărturia celui mai mare istoric al evreilor: Iosif Flavius. Acesta s-a născut în anul 37 d.C. – deci a fost aproape contemporan cu Cristos. A fost preot la templu, iar când a izbucnit revolta din anul 66 a luat comanda armatelor evreieşti din Galileea. A comandat 100 de mii de soldaţi. Dar dezertează şi se predă comandantului Vespasian, viitorul împărat roman. După înăbuşirea revoltei din anul 70, merge la Roma şi se angajează ca istoric plătit al curţii regale. După moarte i s-a ridicat un monument la Roma.

În cartea sa Antichităţi iudaice găsim acest text: În acel timp a trăit un înţelept cu numele Isus. Purtarea sa era bună şi era stimat pentru virtutea sa. Mulţi au fost printre evrei şi alte neamuri cei care au devenit ucenicii lui. Pilat l-a condamnat să fie răstignit şi să moară. Dar cei care deveniseră ucenicii lui nu au încetat să-i urmeze învăţătura. Ei au povestit că le-a apărut după trei zile de la răstignire şi că era viu. Poate era Mesia, cel despre care profeţii au povestit atâtea lucruri minunate.

În continuare, voi aminti câteva mărturii provenind de la istorici necreştini păgâni. În anul 73 – după trei ani de la distrugerea Ierusalimului şi a templului – un oarecare Mara, istoric sirian, îi trimite fiului său, Serapion, care studia la Edessa, o scrisoare în care îi aminteşte printre altele că evreii l-au condamnat pe regele lor înţelept care încercase să le dea legi noi. De aceea, ca pedeapsă – scrie autorul scrisorii – Israelului i s-a luat regatul, o mare parte a populaţiei a fost masacrată, iar cei care au rămas în viaţă au fost împrăştiaţi în lumea întreagă. „Ce le-a folosit atenienilor că l-au condamnat la moarte pe Socrate, se întreabă autorul, samienilor că l-au ars pe Pitagora, evreilor că l-au torturat pe înţeleptul lor rege? Pe bună dreptate, Dumnezeu i-a răzbunat pe cei trei înţelepţi”.

Cornelius Tacitus (cca 56-120 d.C.), cel mai mare istoric latin, a dedicat lui Cristos o pagină din Annales, cea mai importantă lucrare a sa. El descrie incendiul provocat intenţionat în anul 64 de împăratul nebun Nero, care a mistuit aproape întreaga Romă. Scrie Tacitus: Nero a căutat nişte vinovaţi cărora le-a dat nişte pedepse crunte. Pe aceştia norodul îi numea creştini… Cristos, de la care îşi luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberiu de către procuratorul Ponţiu Pilat. Ca un istoric autentic ce era, Tacitus şi-a luat informaţiile cu privire la Cristos direct de la arhivele Senatului Roman care încă existau pe vremea lui. Palestina era provincie romană, iar în arhivele Romei se păstrau registrele cu data naşterii şi a morţii tuturor supuşilor imperiului.

Suetonius, un alt mare istoric roman (cca. 70-140 d.C.), care a făcut parte din cele mai înalte cercuri ale curţii imperiale şi care a avut şi el acces la arhivele imperiului, vorbeşte de două ori despre Cristos: o dată în Viaţa lui Nero (18,2), descriind şi faptul descris de Tacitus, şi a doua oară în Viaţa lui Claudius (25,4) vorbind despre expulzarea creştinilor din Roma în anii 51-52 de către împăratul a cărui viaţă a descris-o.

Ar merita să fie menţionat şi istoricul Plinius cel Tânăr care fiind proconsul în Bitinia (Asia Mică) îi scrie în 110 o epistolă împăratului Traian la Roma în care spune printre altele că „ei [creştinii] se întrunesc înainte de răsăritul soarelui, iau masa împreună, cântă un imn lui Cristos ca unui dumnezeu şi fac jurământ să nu fure, să nu mintă şi să nu săvârşească adulter”.

Marturiile creştine ale existenţei istorice a lui Hristos

Sunt mai întâi cărţile creştine compuse în primele secole, dar care nu fac parte din Sfânta Scriptură a Noului Testament. Sunt aşa numitele cărţi apocrife precum Evanghelia după evrei, Evanghelia ebioniţilor, Evanghelia egiptenilor, Protoevanghelia lui Iacob etc. Cărţile apocrife s-au scris fie din dorinţa de a propaga erezii, punând pe buzele lui Isus cuvinte şi învăţături pe care Isus nu le-a rostit şi pe care nu le găsim în Evanghelii, fie din dorinţa de a satisface curiozitatea cititorilor cu privire la viaţa lui Isus, relatând tot felul de legende şi de minuni imaginare şi puerile.

Dar mărturiile cele mai preţioase sunt Evangheliile şi celelalte cărţi ale Noului Testament scrise între anii 50-70; ceva mai târziu, către anul 100, Evanghelia sfântului Ioan. Exactitatea celor scrise în Evanghelii este confirmată de descoperirile arheologice recente. Să amintim doar placa comemorativă de la Cezareea Maritimă descoperită în 1961 pe care este scris numele lui Ponţiu Pilat. El însuşi, Pilat, a scris-o cu ocazia inaugurării la Cezareea a unui templu dedicat împăratului de la Roma.

Raţionaliştii şi negarea calităţii de “Mesia” a lui Iisus

Până către sfârşitul secolului al XVIII-lea nimănui nu i-a venit în minte să pună la îndoială existenţa istorică a lui Cristos. În primele veacuri existau arhivele imperiale la Roma şi oricine putea să verifice cele afirmate de evanghelişti. În secolul al II-lea, sfântul Iustin şi Tertulian îi provocau pe păgâni să consulte documentele existente în arhivele Senatului. Vorbind în prima sa Apologie (cap. XXXIV) despre naşterea lui Isus la Betleem, sfântul Iustin le spunea păgânilor că se pot convinge „din listele făcute de Quirinius care a fost primul guvernator în Iudeea”, Quirinius a făcut recensământul în Palestina când s-a născut Isus Cristos. Vorbind apoi împăraţilor romani despre patima şi moartea lui Cristos, le spunea: „Ceea ce i s-a întâmplat (lui Cristos) puteţi să aflaţi din actele lui Ponţiu Pilat”.

În secolul al XVIII-lea apare iluminismul raţionalist a cărui prejudecată fundamentală este eliminarea supranaturalului. Supranaturalul, miraculosul este declarat imposibil, fără drept de apel, prin decret filozofic. Ca atare, raţionaliştii, liber-cugetătorii, în frunte cu Voltaire, au procedat la eliminarea supranaturalului din Evanghelii şi la explicarea raţionalistă, naturală, a minunilor lui Isus. Raţionaliştii nu neagă existenţa istorică a lui Isus Cristos. Ei admit că la originea credinţei creştine este un om care a trăit cu adevărat; un om excepţional, fascinant, înzestrat cu calităţi ieşite din comun, un predicator ambulant cum erau atâţia alţii în acele vremuri în Palestina, care treptat a fost divinizat de ucenicii săi care i-au atribuit minuni şi învierea din morţi.

Mitologismul, doctrina care îi neagă existenţa lui Iisus Hristos

Raţionalismul s-a prăbuşit dovedindu-se anti-istoric şi anti-ştiinţific, dar a dat naştere în secolul al XX-lea unei ideologii şi mai funeste: mitologismului, avându-l ca reprezentant mai de seamă pe teologul protestant Rudolf Bultmann. Pentru şcoala mitologică, procesul este inversat faţă de cel prezentat de raţionalişti. La originea creştinismului, spune Bultmann, nu a fost un om din sânge şi carne, ci un mit, nu o persoană, ci o idee. Nu a existat un om cu numele de Isus, ci o legendă, un mit foarte vechi, anterior creştinismului; mitul unui zeu care se întrupează, suferă, moare şi învie pentru mântuirea oamenilor. Într-un colţ al imperiului roman, o mână de oameni l-au inventat pe Isus. Şi aşa zeul imaginar al mitului s-a întrupat, s-a personificat primind un nume, o localizare, o biografie umană.

Bultmann face o deosebire netă între Cristos aparţinând istoriei, care de fapt nu a existat, şi Cristos aparţinând credinţei, acesta fiind produsul minţii omeneşti. Alergic la miracol şi la supranatural ca şi raţionaliştii, el a purces la demitizarea Evangheliilor. Minunile, izgonirea diavolilor, după Bultmann, sunt mituri, invenţii ale primei comunităţi creştine. Ca atare, Evangheliile trebuie demitizate, adică purificate de aceste mituri pentru a rămâne credinţa pură care nu are nevoie de minuni. Spre a lăsa un spaţiu larg comunităţii creştine ca să fabuleze şi să elaboreze mituri, adepţii mitologismului au plasat scrierea Evangheliilor foarte târziu, spre anii 110-150.

Numai că teoria demitizării este ea însăşi un mit care trebuie demitizat căci se izbeşte de adevărul istoric incontestabil. Se ştie precis că un mit se creează în timp îndelungat, la elaborarea şi cristalizarea lui participă mai multe generaţii de oameni. Or, de la moartea lui Cristos până la primele documente care îi atestă existenţa istorică nu sunt decât 15-20 de ani, astfel încât Isus Cristos nu poate fi un personaj mitologic, ci este un personaj istoric, căci lipseşte timpul necesar formării unui mit. Din cele 14 scrisori ale sfântului Pavel, prima este scrisă la sfârşitul anului 50 sau la începutul anului 51, iar ultima către 67, cu puţin timp înainte de decapitarea Apostolului. Cu toată probabilitatea, Matei şi-a compus Evanghelia în limba aramaică în jurul anului 50. În mod sigur Marcu a scris evanghelia sa în jurul anului 50. Dovada istorică decisivă vine în anul 1972 când papirologul José O’Callaghan, profesor iezuit, a identificat printre documentele de la Qumran un fragment din Evanghelia sfântului Marcu – e vorba de două versete (6,52-53) – scris în jurul anului 50. Manuscrisul poartă numărul de inventar 7Q5. Este cel mai vechi text din Noul Testament care s-a păstrat. Ce căuta acest text creştin în biblioteca pe care călugării evrei esenieni au ascuns-o în grotele de la Qumran în anul 68 când s-au retras din faţa trupelor romane şi a rămas ascuns până când l-a descoperit, fără să vrea, în 1947, micul beduin Muhammad Dib? Probabil că Evanghelia sfântului Marcu din care s-a păstrat fragmentul a aparţinut unui membru al comunităţii eseniene convertit la creştinism.

În concluzie, credinţa în Cristos are o bază istorică solidă. Dar istoria şi arheologia, oricât ar fi de temeinice dovezile pe care le prezintă, nu pot forţa pe nimeni să creadă în Cristos. Omul are o capacitate imensă de a se orbi, de a-şi perverti judecata, schimbând adevărul cu prejudecăţile sau cu interesele proprii. Nu au crezut în Cristos contemporanii săi care au văzut cu ochii lor minunile pe care le-a făcut; i-au mituit pe soldaţii romani ca aceştia să mintă, să spună că nu a înviat, ci i-au furat ucenicii cadavrul. Nu a crezut în Isus Iosif Flavius care avea în mână toate dovezile istorice. În textul citat afirmă sceptic: „Poate era Mesia despre care profeţii au povestit atâtea lucruri minunate”. În schimb, nu a stat pe gânduri să-l declare pe Vespasian, căruia i se vânduse, Mesia eliberatorul, salvatorul şi mântuitorul lumii.

Credinţa în Cristos e mai presus de toate darul lui Dumnezeu care trebuie implorat mereu aşa cum îl implorau apostolii: „Doamne, sporeşte-ne nouă credinţa!”

Tu cine crezi că este Iisus Hristos? Eşti convins de faptul că Domnul Hristos este Cel ce a înviat din morţi şi este Mântuitorul sufletului tău? Poate te îndoieşti de acest lucru sau chiar îl negi. Dar când te va întreba chiar El, ce vei răspunde?

Orgoni Crystal

 

Pentru a putea citi articolul, va rugam dezactivati adblocker-ul pentru acest site! Va multumim!