La sfârşitul secolului al XVI-lea apare celebrul atlas Theatrum orbis terrarum al lui Abraham Oertel (Ortelius) din Anvers — discipol al lui Mercator, aflat în slujba regelui Spaniei — în care, mai jos de Ţara de Foc, figura o Terra australis incognita, prelungită în sudul Africii prin Regio Psitlacorum – „Ţara Papagalilor”.
Un autor mai nou (Comandant Ausseur: Le mystere de la Terre des Perroquets, în Miroir de l’Histoire, Paris, 1962) presupune că în respectiva hartă a lui Ortelius este menţionată insula cu papagali a lui de Gonneville, ceea ce nu este imposibil, dar puţin probabil: mai întîi, fiindcă harta era opera unui cartograf de la curtea Spaniei; apoi, fiindcă un portughez, Pedro Alvarez Cabral, ajunsese încă în 1500 la extremitatea răsăriteană a Braziliei, pe care o luase drept o insulă (numind-o Vera Cruz) şi de unde trimisese regelui în dar câţiva papagali – drept care, după ce numele noii „insule” a fost schimbat din Vera Cruz în… Santa Cruz, a fost din nou schimbat în Tierra de los Papagayos.
De altfel, în a treia sa călătorie (1501-1502 – aşadar scurt timp înainte de de Gonneville), Amerigo Vespucci a fost şi el în Ţara Papagalilor, pe care o descrie în culori paradisiace: climă dulce, copacii înalţi cu fiori înmiresmate, mirodenii şi multe păsări multicolore. Descrierea făcută băştinaşilor nu se potriveşte, însă, cu cea făcută de Gonneville: în Scrisorile sale Vespucci relatează că „…nu au nici regi, nici temple, nici idoli, n-au nici negoţ şi nici bani ; se duşmănesc unii pe alţii şi se bat cu cea mai mare sălbăticie şi fără nici o socoteală. De asemenea, se hrănesc cu carne de om”. Toate acestea ne duc la presupunerea că Ţara Papagalilor din harta lui Ortelius este cea vizitată în 1500 de Cabral şi în 1502 de Vespucci.
Apare strănepotul regelui din…Ţara Papagalilor
În ceea ce priveşte misterioasa insulă descoperită de de Gonneville în 1503, de ea se va vorbi iar un veac şi jumătate după naufragiul navei Vespoiry, când un anume Paulmier de Courtonne, canonic al catedralei din Lisieux (în Calvados), redacta un Memoire touchant l’etablissement d’une mission-chretienne dans le Troisieme Monde, autrement appele Terre Australe-Meridionale, Antarctique et Inconnue — memoriu dedicat papei Alexandru VII şi sprijinit de misionarul Vincent de Paul. Cine era de fapt Paulmier? Nici mai mult, nici mai puţin decât un strănepot al lui… Essomeric, fiul regelui din Ţara Papagalilor.
După naufragiu, neputându-l trimite înapoi în ţara lui, aşa cum făgăduise, de Gonneville îl trimisese pe Essomeric la şcoala unei mănăstiri, apoi îl căsătorise cu nepoata şi moştenitoarea sa, Suzanne Paulmier ; fiul lor se dedicase preoţiei, ca şi nepotul, canonicul din Lisieux, care acuma revendica pentru străbunicul de Gonneville onoarea de a fi descoperit „lumea australă” şi cerea creştinarea supuşilor celuilalt străbunic al său, regele Arosca al Ţării Papagalilor. Iar toate acestea le făcea într-un memoriu „de mare fantezie, în care aducea mai multă incompetenţă decât rea-credinţă”.
Ţara Papagalilor…situată aproape de ţara pinguinilor
Editorul Cramoisy se grăbi să tipărească şi să difuzeze memoriul, în care abatele Paulmier situa Ţara Papagalilor între 70° şi 75° longitudine estică şi circa 68° latitudine sudică — prin urmare nu departe de actualul continent antarctic. Ciudat este că nimeni nu părea să-şi pună întrebarea cum se face că papagalii, păsări iubitoare de căldură, au reuşit să supravieţuiască la asemenea latitudine, mult mai potrivită pinguinilor. Ba se pare că însuşi Ludovic XIV, sesizat de ministrul său Colbert, începuse să arate oarecare interes faţă de locuitorii Ţării lui de Gonneville.
Francezii caută cu ardoare Ţara Papagalilor
Harta lui Ortelius
Această Terre de Gonneville a fost apoi căutată vreme de două veacuri : Maurepas, ministrul marinei sub Ludovic XV, dădu dispoziţia ca raportul original al călătoriei navei „L’Espoir” să fie căutat în arhivele amiralităţii din Normandia — dar raportul dispăruse. Mai tîrziu (în 1739), Compania franceză a Indiilor Răsăritene îl trimise pe cel mai bun căpitan al ei în căutarea insulei, pe Bouvet de Lozier, care descoperi doar o mică insulă vulcanică nelocuită (care îi poartă şi astăzi numele). Apoi, rând pe rând, Ţara Papagalilor fu căutată de aproape toţi marii navigatori francezi – Bougainville, Surville, Kerguelen, Marion Dufresne. În 1770, Kerguelen descoperi în sud un arhipelag unde mişunau focile, dar nici urmă de papagali; iar doi ani mai târziu Marion găsi, la sud de Madagascar, cîteva insuliţe inabordabile pe care – „…ca să nu se înapoieze cu mâinile goale”, ne spune Ausseur – le boteză Insula Paştelui, Insula Rece, Insula Pustie şi Insula Posesiunii.
Ţara Papagalilor = Madagascar?
Ţara Papagalilor a continuat să preocupe pe navigatori până către mijlocul veacului al 19-lea, dând loc la ipoteze care de care mai năstruşnice. Un scriitor avizat ca Leon Guerin nota, în 1874 : „Amănuntele date de canonicul din Lisieux ne duc la presupunerea că e vorba pur şi simplu de marea insulă Madagascar”.
Raportul original al navei L’Espoir desluşeşte misterul Ţării papagalilor
În acelaşi an, 1847, se produse marea surpriză: Pierre Margry, conservator al Arhivelor Marinei, descoperi printr-o întâmplare o copie autentificată a raportului asupra călătoriei navei „L’Espoir” – şi lucrurile se lămuriră, Ţara Papagalilor dovedindu-se a fi mult mai puţin australă decât crezuseră cei mai mulţi.
„L’Espoir” plecase, aşadar, în vara lui 1503 din Honfleur, făcuse escale la Lisabona, în Canare şi Insulele Capului Verde, fusese surprinsă de o furtună, apoi nimerise în regiunile calme ale Tropicului Capricornului, până când, ghidându-se după zborul unor păsări, nimerise într-un estuar populat într-adevăr de mulţime de papagali; căpitanul ei reuşise să stabilească destul de exact poziţia, care corespunde cu vărsarea în mare a actualului San Francisco del Sul, pe coasta Braziliei. Marinarii francezi rămaseră aici şase luni, oaspeţi ai amerindienilor carijos, după care ridicară ancora şi porniră spre patrie având la bord cincizeci chintale de diferite mărfuri, precum şi pe tânărul Essomeric.
După o călătorie aventuroasă, micul vas, urmărit de o navă piraterească engleză, apoi de una bretonă, eşua pe coasta Cotentin, sfărâmându-se de stânci, cu care prilej îşi pierdură viaţa cincisprezece oameni şi întreaga încărcătură fu pierdută.
De unde două concluzii: de Gonneville n-a fost un descoperitor de pământuri necunoscute, ci un navigator oarecare, iar Ţara Papagalilor (după ce vreme de 350 de ani a figurat pe diverse hărţi, şi a fost căutată de navigatori vestiţi) nu există… Ca să fim drepţi, trebuie însă să amintim că de Gonneville a fost un impostor fără voie – victima imaginaţiei prodigioase a unui strănepot de-al său (şi de-al regelui Arosca al indienilor carijos) – iar Terra Psittacorum, dacă n-a avut meritul de a fi existat, i-a avut pe cel de a fi stimulat unele călătorii care au dus la descoperirea mai multor insule sudice reale, constituind tot atâţia paşi pe drumul către Antarctica, ultima pată albă de pe Terra.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Cum a apărut „Ţara papagalilor”
În ceea ce priveşte misterioasa insulă descoperită de de Gonneville în 1503, de ea se va vorbi iar un veac şi jumătate după naufragiul navei Vespoiry, când un anume Paulmier de Courtonne, canonic al catedralei din Lisieux (în Calvados), redacta un Memoire touchant l’etablissement d’une mission-chretienne dans le Troisieme Monde, autrement appele Terre Australe-Meridionale, Antarctique et Inconnue — memoriu dedicat papei Alexandru VII şi sprijinit de misionarul Vincent de Paul. Cine era de fapt Paulmier? Nici mai mult, nici mai puţin decât un strănepot al lui… Essomeric, fiul regelui din Ţara Papagalilor.
