Dentiştii în trecut lucrau cu gelatină de viperă, labe de sconcs şi râme uscate

172

dentist5Durerile de dinţi, există se pare, de când este omenirea. Cine făcea extracţiile dentare în trecut? În pieţele apusene, printre legume şi fructe, apăreau „vindecătorii”. De obicei, aceştia erau străini, şi pentru a atrage clientela, se îmbrăcau în costumele comedianţilor şi bufonilor. Drept patroană îşi aleseră pe „Sfânta Apoliha”, a cărei intervenţie era eficace mai ales în uşurarea durerilor de dinţi. Anumite spaţii din pieţele publice se rezervau acestora, după care îşi înălţau tarabele şi le numeau pompos „teatre”. Erau de fapt ciudate cabinete dentare şi dughene de spiţerie. Dar şi atunci, ca şi acum ca să funcţioneze aveau nevoie de autorizaţie. De obicei, autorităţile o dădeau pentru scurt timp, cu condiţia ,,ca nimic indecent să nu fie spus sau jucat”. Şi nu o reînnoiau bucuroşi. Ca urmare, „vindecătorii” trebuiau să se grăbească ca să adune mulţimea în jurul „teatrului”, să „opereze” extracţiile şi să adune banii.

Printre ei se întâlneau oameni de toate condiţiile, de la sărmanul care îşi ducea singur cutia cu medicamente sub braţ, până la cel ce purta după el o întreagă bandă de ajutori. Vindecătorii celebri, îmbogăţiţi, aveau chiar trupe de comedianţi şi lachei în livrele scumpe. Înaintea lor, deschiderea o făceau toboşarii care străbăteau străzile, adunând suficientă lume. Apoi intrau „în scenă”, „vindecătorii”, care executau balete groteşti, farse grosolane şi debitând aluzii umoristice. Se aduceau în faţă la „gură-cască”, gelatină de viperă, pudre dentare extrase din măduvă de iepure, labe de sconcs, şopârle sau râme uscate, cărora le lăudau calităţile. După atâta reclamă, „vindecătorul” examina dantura pacienţilor, „smulgând fără dureri”, şi lăudându-se că el este mai bun decât confraţii săi.

Deveniseră aşa de numeroşi, mai ales în oraşele mari, încât formau adevărate „legiuni”. La Paris, de pildă, erau vestiţi Tatarin şi Mendor, chiar un baron de Grattelard, sau un signor Ilironymo Ferranti d’Oroieta şi Marele Thomas, cunoscut mai ales pentru talia uriaşă şi lărgimea hainelor sale. Reclama sufletul comerţului! Ei arătau curioşilor, şerpi înspăimântători în sticle, şi anunţau că timp de 15 zile vor smulge gratis dinţii, „de bucurie pentru fericita naştere a monseniorului Dauphin şi cu această ocazie va da luni 19 prezent, luna septembrie 1729, o masă publică, pe Pont-Neuf de dimineaţa până seara şi va oferi ca desert… un mic foc de artificii”. Gândiţi-vă cu ce plăcere luau masa cei care aveau să-şi scoată dinţii, sau cei ce o făcuseră…

dentist7Aceşti smulgători de dinţi s-au bucurat totuşi de penelul unor mari maeştri ai evului mediu, printre care Gerard Don, von Ostade sau David Theniers, sau gravurile lui Basse şi Doilly.

În Moldova, vindecătorii purtau numele de bărbieri. Pe la curtea lui Ştefan cel Mare sunt amintiţi „Hermann bacalauric în medicină”, astrologul „Batista de Vesentino” şi în 1648 Ion Bărbierul, de fapt genovezul ,,Maestro Zoano barbero, care se ocupa cu „lăsarea de sânge, îngrijirea rănilor, tuns şi ras şi desigur, scoaterea măselelor”. Tot pe la curtea marelui Ştefan, trec Isaac Beg, chirurg evreu spaniol, sol al şahului persan Uzum Hasan, apoi în 1488, Solomu, „un vraci cazac, ascuţit la minte şi cu barbă roşie”, trimis al hanului Mengli Ghirai din Crimcea. Peste puţin timp, în cetatea Sucevei, apare şi Don Antonio Branca, preot sicilian, dar şi chirurg, specialist în smulsul dinţilor dar şi „mare meşter în repararea nasurilor tăiate”, iar de la 1 august 1502, bătrânul medic Matteo Muriano. Veneţienii vor trimite şi ei, pe tânărul doctor Hieronim di Cesena la Suceava, ca la 7 decembrie 1503, să vină pentru vindecarea domnului, Leonardo Massari, un hekim (chirurg) trimis de Menghi Ghirai şi un „bărbier” din Buda, care făcea de toate, inclusiv scoaterea dinţilor stricaţi.

Bunicii şi străbunicii noştri îşi amintesc, că singurii care oblojeau şi scoteau dinţi erau bărbierii. Ei puneau ventuze, aplicau lipitori, apoi îţi legau cu o sfoară măseaua, şi „proptindu-se cu o mână de piept, cu cealaltă trăgea limsc măseaua care zbura prin aer”. Îţi dădea un pahar cu apă să-ţi clăteşti gura şi… o drojdie să amorţească rana.