Misterul planetei pierdute Phaeton (Lucifer), cea care ar fi existat odată între Marte şi Jupiter. Care e adevărul?

„Există o planetă suplimentară pe cer, cu o luminozitate comparabilă cu cea a lui Marte și Jupiter. Apoi, într-o noapte, explodează brusc și neașteptat, ca o novă din sistemul nostru solar. Se extinde și se aprinde până la o strălucire în timpul zilei, apoi se estompează. În câteva luni, marginea anterioară ajunge pe Pământ. Cerul, zi și noapte, este incendiat cu ploi mari de meteoriți strălucitori. Un astfel de spectacol a lăsat o impresie sinistră și profundă asupra locuitorilor vremii” – ne spune Timothy Unruth, în cartea sa din 1995 „Phaeton: Planeta pierdută. O lume antică care a pierit”.

„Între orbitele lui Marte și Jupiter lipsește o planetă. Toate legile gravitației susțin existența acesteia. Dar există o singură centură de asteroizi. Care este cauza dispariției celei de-a cincea planetă?” Marius Lleget – „Enigma celei de-a cincea planete” (1980).

Această planetă enigmatică, numită şi planeta a cincea, se spune a făcut parte, cândva, din sistemul nostru solar. Acest „Super Pământ”, așa cum este cunoscută în mod popular, este o sursă de controverse necontenite și în care lumea științifică nu pare să aibă o opinie uniformă. Există o poziție dominantă care pare să se ferească de această idee, negând orice deschidere către o revizuire viitoare a subiectului. Dar, există o cantitate enormă de date acumulate, ceea ce ne face să ne gândim că totul nu este doar o fantezie. Să navigăm în spatele acestor mistere.

Mitologia greacă ne vorbeşte despre un erou iresponsabil, pe nume Phaeton, care era pe cale să distrugă Pământul, însuși Zeus fiind călăul destinului său. Mitologia greacă ne spune că Phaethon este fiul lui Helios, personificarea Soarelui și unul dintre marii titani. Homer, marele rapsod grecesc, îl descrie pe Helios ca pe un călăreț strălucit care călătorește pe firmamentul ceresc, comandând patru călăreți care suflă foc. Ei sunt Phlegon (cel de foc), Aeton (cel strălucitor), Pyrois (cel de foc) și Eoo (zorii).

Helios, prin urmare, este un inițiat solar, locuitor al lumii subterane. Ținând cont de un personaj atât de important, este imposibil de conceput eșecul lui Phaethon, dar așa s-a întâmplat. Neexperienta lui în a conduce carul fantastic al tatălui său l-a forțat pe Zeus să ia măsuri în această privință, deoarece, așa cum este povestit (și atenție către aceste rânduri), Phaethon, în călătoria sa cerească, s-a întors prea sus, făcând Pământul să se răcească și făcând astfel vegetația să se usuce. A fost afectat și continentul african, devenind de atunci un deșert. Acesta este un prim indiciu care apare, în spatele vălului mitului.

Al doilea indiciu provine de la un cronicar grec, nimeni altul decât filozoful Platon. Iar în celebrul său dialog Critias, unde se face referire la Atlantida, sunt introduse aluzii cu privire la Phaeton, dezvăluindu-se cadrul lui cosmic. Transmiterea acestor mistere este pusă în gura lui Solon, unul dintre cei mai importanți înțelepți ai Greciei:

Phaeton, fiul lui Helios, după ce a înjugat caii de carul tatălui său, pentru că nu era în stare să conducă în calea tatălui său, a ars tot ce era pe pământ și a fost el însuși nimicit de fulger. Acum aceasta are forma unui mit, dar în realitate înseamnă un declin al corpurilor care se mișcă pe cer în jurul Pământului și o mare conflagrație a lucrurilor de pe Pământ, care se repetă după intervale lungi.

Această revelație provine din povestiri mai vechi, așa cum proclamă Platon în Critias, deoarece Solon recunoaște că a moștenit informațiile de la preoții egipteni. Dar există o legătură și mai strânsă între nefericitul Phaethon și țara piramidelor, din moment ce se zvonește că el s-a născut acolo.

În astronomie, există Legea Titius-Bode, cea care ne permite să prezicem cu o fiabilitate uluitoare distanța dintre planete față de Soare. Dar această descoperire strălucitoare a generat un paradox neașteptat, atunci când s-a dedus că Legea Titius-Bode ar putea fi îndeplinită în întregime doar dacă ar fi admisă existența unei a cincea planete, care orbita odată între Marte și Jupiter. Astronomul german Heinrich Wilhelm Olbers (1758-1840), a presupus în anul 1802 că fragmente din centura de asteroizi reprezintă rămășițele unei planete străvechi dispărute. Această teză, o continuare a Legii lui Titius-Bode, a fost botezată ca „teoria disruptivă”, adăugând date extinse celor deja afirmate.

În același spirit, Johann Gottlieb Radlof (1775-1846), a vorbit în 1823 despre distrugerea marilor planete Hesperus și Phaeton. În 2003, scriitorul britanic Trevor Palmer, în cartea sa „Dangerous Planet Earth: Catastrophes and Catastrophism Through the Ages”, a dezvăluit câteva curiozități despre opera lui Johann Gottlieb Radlof, spunând că „Radloff a susținut că o planetă mare între Jupiter și Marte ar fi putut fi sfărâmată în vremuri istorice, din cauza unui impact cometar. El a speculat că o altă parte a planetei distruse, a întâlnit Marte și a fost aruncată pe o orbită aproape circulară în jurul Soarelui, aproape de Venus. În timp ce un alt fragment s-a ciocnit cu Pământul, dând naștere la mituri care descriu bătălii în rai, între diferiți zei”.

Dacă a existat un nume asociat cu Phaethon, acesta a fost Alexander Peterovich Kazantsev, care a câștigat faima ca popularizator al subiectului încă din anii 1960. Născut în Akmolins (Rusia), în 1906, el a absolvit Universitatea Politehnică Tomsk ca inginer electromecanic. Studiile ulterioare l-au determinat să se aventureze în literatura SF, obținând importante premii ca scriitor, datorită eseurilor sale fabuloase. Ulterior a lucrat ca ufolog, fiind considerat unul dintre primii pionieri ai prezenței extraterestre din cele mai vechi timpuri. Într-o lucrare, Kazantsev a speculat că planeta Phaeton a fost locuită de o civilizație avansată, care, după o distrugere nucleară violentă, supraviețuitorii ei au fost forțați să se refugieze pe Pământ, căutând o scăpare din dezastru. Kazantsev a mai susținut că figurinele intrigante japoneze Dogu, datând de 8.500 de ani, reprezintă chiar astronauți din Phaeton.

Într-o lucrare din 1953, George Hunt Williamson a spus următoarele: „Vechiul Testament este literalmente plin de referiri la sfârșitul planetei cunoscută de anticii Pământului sub numele de Lucifer, și pe care inteligența spațiului cosmic o numește Maldek. La care trebuie să adăugăm citate întregi din versete de la comentatori precum Isaia, Iacov, Iosua și, de asemenea, din Exod, în perioada lui Moise”.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.