De ce domnitorii fanarioţi aveau o reputaţie atât de proastă?

Nefiind domni pământeni, erau conştienţi de caracterul efemer al domniei lor, cu toată omnipotenţa puterii, aproape fără limite, pe perioada mandatului. În orice moment puteau fi însă revocaţi, înlocuiţi cu un alt pretendent care intrigase mai bine şi oferise mai mult, sau, şi mai rău, puteau fi executaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Grigore Ghica, cu Alexandru Ipsilanti, Constantin Hangerli sau Nicolae Mavrogheni şi poate şi cu Alexandru Callimachi.

Principii fanarioţi erau în general născuţi şi crescuţi la Constantinopol şi căsătoriţi cu domniţe tot fanariote, pe criterii de alianţe între cele unsprezece puternice familii greceşti şi româneşti din Fanar care aveau ambiţii voievodale. Însă, odată ajunşi în scaunul principatelor, aceştia au căutat să-şi căsătorească copiii cu români, pentru a se alia cu vechile familii boiereşti de la noi, pe vremea aceea încă foarte bogate şi puternice, şi pentru a putea deveni proprietari de pământuri, lucru care le era refuzat ca străini. Având o viziune de viitor, principii fanarioţi nu se gândeau numai la ziua de azi, care era nesigură, ci o pregăteau deja pe cea de mâine, a generaţiilor viitoare. Copiii copiilor lor au devenit astfel boieri români.

Însă domnii fanarioţi erau greci şi domneau într-o ţară străină, pentru care nu puteau nutri aceleaşi sentimente ca pentru patria lor elenă, domnia însemnând pentru ei doar îndeplinirea unor funcţii de înalţi demnitari, de bey ai Imperiului otoman. Ei bine, în aceste condiţii, timpul trebuia rentabilizat la maximum, pentru a-şi pune familia la adăpost sau a se pregăti pentru a căpăta o viitoare domnie, căci principii fanarioţi aveau o viziune largă. Dar acest sistem, care încă mai funcţionează în Balcani, de a vinde funcţiile celui care oferă mai mult, nu l-au inventat fanarioţii. Ei l-au preluat din mers şi, neputându-l schimba, au căutat să-l fructifice în favoarea lor. Corupţia era însă instituţionalizată în cadrul Imperiului şi cel care-şi cumpăra tronul, odată ajuns în funcţie făcea la fel, vânzând la rândul său funcţii mai mici supuşilor săi, care făceau acelaşi lucru la rândul lor, acestea fiind moravurile epocii. Domnitorul Moldovei plătea un alt peşcheş pentru a fi mutat la Bucureşti, unde era mai rentabil, pe când cel al Ţării Româneşti plătea acelaşi peşcheş pentru a nu fi mutat la Iaşi!

Moravurile acestea erau atât de înrădăcinate la noi, încât chiar şi după sfârşitul domniilor fanariote domnii pământeni nu s-au evidenţiat prin abolirea lor. Dar principii fanarioţi au fost şi generoşi şi au înzestrat principatele dunărene, din caseta lor personală, cu apeducte şi fântâni, biserici şi spitale, orfelinate, coduri de legi, şcoli greceşti şi româneşti, care au format viitoarele elite ale ţării, să nu uităm aceasta. Constantin Mavrocordat a limitat zilele de muncă ale ţăranilor la 24 pe lună, a abolit în 1746 şi 1749 iobăgia, ,,rumânia’’, cum i se spunea, în principate, chiar dacă, lipsiţi de pământ, ţăranii continuau să depindă de boierii pe ale căror pământuri trăiau, dar cel mai important aport al acestei lungi perioade (110 ani în Moldova şi 105 în Valahia), prin faptul că domnitorii fanarioţi domneau în ambele ţări, a fost că au contribuit la o apropiere instituţională a celor două principate, facilitând astfel viitoarea unire din 1859.

Domnitorii fanarioţi nu au fost însă cu toţii la fel, unii au fost puşi pe jefuială, iar alţii nu, dar acestea fiind moravurile instituţionalizate ale epocii în cadrul Imperiului otoman, nu se putea face altceva în ţară străină. Dacă otomanii ar fi decis să facă această experienţă în sens invers, să zicem, punând domnitori români în Grecia (sau în Bulgaria, sau în Serbia), situaţia nu ar fi fost mult prea diferită. Boierii Balş, Bălăceanu, Băleanu, Dudescu, Filipescu, Obedeanu, Stroici sau Văcărescu nu ar fi putut face altceva. Ei ar fi cumpărat tronul cu tot atât de multe pungi de galbeni împrumutate de la alte familii sau de la cămătari, de la zarafii imperiului, pe care ar fi trebuit să le înapoieze în termen, folosind aceleaşi metode, căci timpul trecea repede şi dobânda creştea vertiginos. Şi boierii români, care nu puteau nutri vreun sentiment pentru ţara în care ar fi ajuns să domnească pentru că tronul fusese scos la mezat, nu s-ar fi războit cu acest imperiu care era un colos, pentru a obţine independenţa Eladei. Principii fanarioţi au fost la fel de patrioţi faţă de Grecia lor cât au fost domnitorii noştri la ei acasă. În ţară străină, multipli factori fac ca situaţia să fie diferită.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.