Misteriosul cuptor de la Isfahan (Iran) – un reactor nuclear ce a existat sute de ani până în secolul al XIX-lea! De unde aveau iranienii tehnologia?

O informaţie foarte interesantă se putea găsi într-un almanah din anii ’80. E vorba de existenţa în oraşul Isfahan (din Iran), până la sfârșitul secolului al XIX-lea a unui cuptor ce alimenta, într-un palat, cu apă caldă, baia unei vechi familii persane. Numai că apa din cazanul cuptorului se încălzea de la flacăra unei lumânări!

Nu e legendă, ci e purul adevăr! Dovada o constituie faptul că un inginer german, aflat atunci în Persia, si care văzuse cazanul producând apă caldă, a cerut autorizația de a demonta cazanul spre a-i afla principiul de funcționare. Bănuia că la mijloc era o mistificare, că flacăra luminării avea rolul de a devia doar o supapă bimetalică, ce ar etanșa o conductă care ducea la un izvor termal. Demontând cuptorul, nu a găsit nici urmă de izvor termal. Mai mult decât atât, cuptorul nu conținea nimic în plus faţă de oricare alt cuptor obișnuit. Apoi a refăcut cuptorul, dar acesta n-a mai funcționat.

Cum a fost interpretată întâmplarea? Nimeni n-a ştiut, fiind avansată ideea că ar fi fost vorba de un reactor nuclear! Un reactor nuclear în secolul al XIX-lea!? De fapt, cuptorul are o vechime mult mai mare, de câteva secole.

Deși nu există date in legătură cu sursa de apă de la care era alimentat cuptorul, s-ar putea admite că apa provenea dintr-o mlaștină în care se producea metan si hidrogen sulfurat (în urma descompunerii anaerobe a plantelor și organismelor acvatice). Sau apa venea de la un izvor subteran si trecerea printr-o zonă bogată în hidrocarburi gazoase (dizolvate în apă). Combustia acestor gaze poate fi provocată atât prin flacără cât si prin cataliză. O serie de catalizatori, precum negrul de platină, poate aprinde un amestec de gaz de iluminat și aer sau hidrogen si aer, datorită căldurii ce se dezvoltă în urma combinării chimice rapide a gazelor aflate în contact cu suprafața catalizatorului. În timpul primului război mondial, armata germană utiliza pe front sobe cu benzină ce produceau căldură prin cataliză, catalizatorul fiind negrul de platină.

Deci, cuptorul de la Isfahan ar fi produs căldură prin combinarea unor hidrocarburi gazoase cu aerul, în prezența negrului de platină? E greu de spus asta. Existența unei surse de apă cu hidrocarburi gazoase de origine minerală ar fi atras atenția specialiștilor și astfel problema era elucidată. Metanul produs în mlaștini are mult hidrogen sulfurat, rezultat din descompunerea faunei acvatice. Însă, hidrogenul sulfurat produce „otrăvirea” catalizatorilor de platină, inactivarea lor,  chiar si atunci cind cantitatea de hidrogen sulfurat este de 20 de milioane de ori mai mică decît cea a platinei. Iar platina, deși se găsește și în munții Urali, a fost descoperită de spanioli, în Columbia, pe la 1750. Deci, după ce a fost construit cuptorul.

Cum Uralii și Iranul se găsesc în aceeași arie geografică, este posibil ca platina să fi fost cunoscută în Orient din timpuri vechi? Negrul de platină, care este o pulbere foarte fină de platină, se prepară, cum se știe, în urma reducerii prin zinc metalic a acidului cloroplatinic. Însă producerea acidului cloroplatinic și reducerea sa par operații prea complicate pentru niște alchimiști.

În plus, este greu de imaginat ca o familie de nobili persani să fi făcut baie cu o apă de mlaștină, cu miros și aspect neplăcute.

Atunci, pe ce principiu ar fi fost posibilă producerea căldurii? În 1981, specialiștii niponi au realizat o substanță sintetică ce poate acumula energia calorică. Această substanță își schimbă structura moleculară sub acțiunea căldurii, fără modificarea temperaturii. Dar prin intermediul unui catalizator din argint, ea poate reveni la structura inițială, cedând cu această ocazie energia termică acumulată la început. În acest fel, energia solară poate fi captată la o capacitate de 92.000 calorii pe kg de substanță, cu o durată de acumulare de 61 zile. Ar fi posibil ca și cuptorul de la Isfahan să fi lucrat pe acest principiu, cu ajutorul unei substanțe naturale necunoscută încă. Într-un astfel de caz, funcționarea sa ar fi fost intermitentă, substanța activă necesitând o perioadă de reîncărcare. Ar fi interesant de știut, dacă într-adevăr există o substanță naturală cu astfel de proprietăți. Substanța realizată de japonezi este obținută prin sinteză și găsirea sa a necesitat 20 de ani de cercetări.

Aşadar, cum a fost posibilă producerea energiei calorice în acest enigmatic cuptor? Nu mai rămâne decât să acceptăm posibilitatea ca să fi fost vorba cu adevărat de un reactor nuclear, așa cum au presupus unii autori. E posibil să fi fost un reactor nuclear empiric, însă aceasta necesita uraniu îmbogățit și alte materiale având un înalt grad de puritate.

De unde ştiau vechii iranieni o asemenea tehnologie!?

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.