Concluzie şocantă a unui ziarist român, care a stat 6 luni în SUA în anii ’70: „Americanii sunt o națiune de imitatori, fără o tradiție proprie; ei preferă strălucirea şi nu adevărul”

2.503 vizualizari
Imagine: Camilo Vergara / Library of Congress

Foarte interesantă este cartea lui Romulus Rusan – „America ogarului cenuşiu”. Autorul efectuează o călătorie în SUA timp de 6 luni (între decembrie 1973 şi mai 1974), împreună cu poeta Ana Blandiana, şi vorbeşte despre societatea americană de acum 45 de ani. Oare s-au schimbat mai multe de atunci? Mă îndoiesc.

Pornind de la programele principalelor televiziuni din SUA, autorul ajunge la următoarele concluzii (citez din carte):

* Întristătoare mi s-a părut falsitatea acestei oglinzi pe care America și-o pune în față. Micul ecran suferă nu de prea multe programe, ci de stereotipia lor; nu de violență, ci de o anumită superficialitate; nu de crispare, ci de simplism. Așa cum în orice „drugstore“ american găsești ziua și noaptea surogate sintetice care imită la perfecțiune orice materie naturală (carne, jumări, cafea, supe, sucuri, siropuri, toate cu aromele lor, dar nehrănitoare), televizorul parcă se străduiește să nu aibă puncte comune cu viața, să se rupă de ea, și abia așa, din această postură, să o imite, să o repete cu o virtuozitate.

* Ființele de pe micul ecran joacă roluri, sunt oameni de excepție de la marginea bună sau rea a societății, oameni pe care îi definesc nu stările lor sufletești, ci situațiile în care sunt puși. Sau invers. Când au de făcut lucruri prea normale, când substanța lor e reală, când identitatea lor este mai aproape de medie, t.v.-americanii se străduiesc să iasă din banal supralicitând, căutând să șocheze, îngroșându-și atitudinile. Astfel își închipuie creatorii lor că pregnanța, longevitatea, percutanța lor va fi asigurată în fața spectatorului.

* Cum se explică acest paralelism cu realitatea? Americanii sunt o națiune de imitatori, fără o tradiție proprie, ei au sintetizat – la început – experiența popoarelor de unde veneau într-o civilizație nouă, dar întotdeauna, pe urmă, au purtat în spate complexul și culpa acestei lipse de originalitate. Și atunci s-au străduit ca, mergând pe un drum cunoscut, să descopere mereu altceva. Și, fără să vrea, s-au pomenit adesea că au mai multă inteligență decât suflet, mai multă perfecțiune decât spontaneitate, mai mult fast decât conținut, mai mult „glamour“ decât adevăr.

* Când am închis televizorul, am simțit că voi mai avea de furcă în următoarele luni cu acest instrument de falsificat viața și m-am întrebat dacă nu e păcat să-l prefer vieții adevărate. Dar nu era adevărată oare și această minciună strălucitoare, nu făcea ea parte din felul de trai al oamenilor pe care venisem să-i cunosc?