Scrisoarea zdruncinătoare a celui mai mare ziarist român către scriitorul-colaboraţionist Sadoveanu: “Biată moluscă a unei existențe placide, ești strigoiul blestemat al ocupației rusești!”

1886

Pamfil Şeicaru a fost un ziarist român, director al ziarului “Curentul”, fiind considerat de mulţi ca fiind cel mai bun jurnalist român interbelic. După 1944, pleacă din ţară şi a trăit în exil în Spania şi Germania, până la moartea sa, în 1980. Comuniştii nu l-au iubit deloc, aşa că Şeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie, în anul 1945.

Pamfil Şeicaru n-a făcut vreun pact cu noua putere comunistă, instalată în ţară începând cu anul 1944 / 1945. Şi asta contrar altor scriitori români care au schimbat macazul brusc şi au pupat mâna şi fundul noilor stăpâni bolşevici. Ca, de exemplu, scriitorul Mihail Sadoveanu, ce a fost ironizat de noua sa atitudine pro-rusă de epigramistul Păstorel Teodoreanu: “Sadoveanu filo-rus/ Stă cu cu*rul la apus,/ Ca s-arate-apusului/ Care-i faţa rusului”. Cum e posibil ca Sadoveanu, care la sfârşitul anilor 30 să fie un susţinător înfocat al dictaturii regelui Carol al II-lea (pentru aceasta, regele îl recompensează cu postul de senator), pentru ca, imediat după venirea ruşilor în ţară şi a comuniştilor la putere, să devină adulatorul lui Stalin şi al comuniştilor?

Acelaşi Sadoveanu e taxat, într-o scrisoare celebră din 1954 (publicată în revista “Carpaţii” din iulie 1954), de către gazetarul Pamfil Şeicaru. Pe merit! Sadoveanu primeşte astfel o palmă aspră de la cel mai mare gazetar român din secolul al XX-lea. Iată câteva fragmente din această scrisoare:

– Cu ce rușinos elan aspirai să cobori, să te prostituezi, să te tăvălești în noroiul comunist. O frenezie a dezonoarei. Din băltoaca pactizării cu ocupantul, în care făceai mișcări de bivol fericit, trâmbe de noroi stropeau sufletul îndurat al țării. Evident, n-ai ars nici o credință, deoarece n-ai adorat nimic, biată moluscă a unei existențe placide, te poți deplasa de la o poziție la alta fără nici o zdruncinare interioară, drama morală neputând să existe acolo unde nu a trăit nici o credință.

– Cuvântul Patrie a pierdut sensul românesc, a pierdut, în interpretarea marxisto-leninisto-stalinistă, tot conținutul de istorie, toată emotivitatea, deoarece nu se mai tolerează decât o singură patrie obligatorie, pentru toți roboții comunismului, Rusia Sovietică. Românii mai pot avea dreptul la o patrie în măsura în care își reneagă patrimoniul lor istoric, trec toată comoara emotivă a trecutului prin alambicul de sofisme al concepției materialiste a istoriei și trivializează marxist trecutul.

– Tocmai dumneata, tovarășe Sadoveanu, ai fost complice la jefuirea Academiei Române de toate vechile hrisoave, de tot ce putea să ne formeze puncte de reazim în trecut. Când Moscova dădea acest ordin, știa ce făcea: voia să smulgă rădăcinile poporului român, să-l smulgă din propria lui istorie, să-l anuleze; pentru a-l transforma într-o biată turmă de oi, buni să formeze contingențele de sacrificiu.

– Comuniștii îți folosesc prezența ca un argument menit să le justifice acțiunea de tâlhărire a sufletului românesc. Ești necesar, indispensabil în acțiunea antinațională.

– Te-ai gândit vreodată? Nu-ți dai seama că pentru neamul românesc ești o stafie, ești strigoiul blestemat al ocupației rusești? Când treci liniștit printre românii cu chipuri schimonosite de suferințe inimaginabile, cu același zâmbet de om împăcat cu viața, nepăsător, înspăimântător de nepăsător, cum vrei ca nefericiții robi să nu te socoată un strigoi, o revenire a mortului pentru a ispăși un păcat greu?

– Mă întreb înspăimântat ce sfârșit îți rezervă destinul. Dumnezeu să se îndure, căci oamenii vor fi fără îndurare. Dumnezeu să te ierte, căci mila lui este infinită! Încerc un sentiment de milă, de nesfârșită tristețe, tovarășe Sadoveanu, pentru prăpădul de îndreptățită ură care va veni. Pașii vătuiți de taină care se apropie… și nu te voi regăsi. De s-ar îndura Cel de Sus să mori de moarte bună. Au mai murit și alți ticăloși de moarte bună…