Considerat a fi cel mai mare pianist român al tuturor timpurilor, Dinu Lipatti a trăit doar 33 de ani (ca Iisus Hristos), cu doi ani mai puţin decât Mozart şi cu şase ani mai puţin decât Chopin. Ca şi Mozart şi chiar, se pare, mult mai devreme decât Mozart, din pruncie, Dinu îşi relevează chemarea. La vârsta de şase luni, deci prin septembrie 1917, auzind execuţii de muzică înregistrată, îşi strângea mânuţele şi îşi mişca braţele în cadenţa melodiei, exact ca un dirijor de orchestră; în acele momente, orice altă preocupare a minţii sale era exclusă, nimic nu-i putea atrage atenţia, atât cât dura melodia, şi îşi continua îndârjit mişcarea, cu aer grav şi cu sprâncenele încruntate.
O lună mai târziu, aflându-se în braţele doicii sale, o atrăgea spre fereastră pentru că ştia că aici venea în mod regulat un flaşnetar care-i cânta nişte valsuri vieneze. Dintre jucăriile pe care i le dăruiau cei mari, el alegea numai pe cele care emiteau vreo mică melodie. Toate aceste amănunte le-a povestit Anna Lipatti, mama artistului, într-un pios şi emoţionant volum. Ea însăşi era o bună pianistă, iar tatăl, diplomat de carieră, era un remarcabil violonist. Astfel, predispoziţia venind din amândouă ramurile ascendente, era firesc ca ea să apară ca dominantă.
La vârsta de trei ani şi jumătate, cea mai mare predilecţie a copilului era pentru pian. Mult înainte de a cunoaşte notele, acesta compunea la pian interesante tablouri muzicale, redând scene familiare sau figuri de persoane. Zugrăvirea aceasta sonoră era întotdeauna justă şi cei ce o auzeau ghiceau îndată care-i era subiectul sau „modelul”. Darul acesta l-au mai posedat din copilărie alţi câţiva mari muzicieni, precum de pildă Chopin şi mai cu seamă Schumann.
La vârsta de patru ani, Dinu o roagă pe mama sa să-l înveţe pianul ca să poată asemenea ei să ţină acompaniamentul când tatăl cânta din vioară. După opt zile de străduinţă comună, copilul executa minunat un preludiu de Bach, reuşind astfel să-şi acompanieze tatăl. La scurtă vreme după aceasta, urmează un menuet de Mozart pe care Dinu îl cântă naşului său, George Enescu. În ţară, Dinu Lipatti învaţă de la maeştri ca M. Jora sau Florica Muzicescu, iar la Paris, între maeştrii ce contribuiră la formarea lui Dinu Lipatti e suficient să fie amintiţi Alfred Cortot şi Paul Dukas. Acesta din urmă, în 1934, după un singur trimestru de studiu, îi acordă pentru cursul de compoziţie, aprecierea următoare: „Foarte strălucit înzestrat. Nu-i mai trebuie decât să producă, pentru a dobândi prin experienţa sa personală deplina posesiune a unui talent aproape format”.
În luna iunie 1935, la examenul cursului de interpretare pianistică al lui Alfred Cortot, acesta îl prezintă publicului nu ca pe un elev, ci ca pe un tânăr maestru. Tot în aceeași epocă, pe când, odată, Dinu Lipatti dirija un concert al lui Bach, Diran Alexanian, care-i era profesor de dirijor de orchestră, i-a prezis: „Şi ca dirijor vei fi un as”.
În iunie 1936, când Dinu avea numai 19 ani, direcţia Şcolii normale din Paris îl învită să facă parte din juriul pentru examenul de pian, pentru diploma de execuţie. Consacrarea ca muzician creator are loc la 7 noiembrie 1936, la Ateneul din Bucureşti, când Dinu Lipatti cânta Sonatina sa proprie, pentru pian şi vioară, împreună cu George Enescu. Era o confirmare manifestă în faţa publicului românesc, o apreciere pe care Enescu i-o acorda lui Lipatti.
A urmat o lungă serie de concerte în străinătate, date de Filarmonica din Bucureşti (cu George Georgescu ca dirijor) în care Concertino în stil clasic al tânărului luceafăr, executat de el însuşi, a repurtat peste tot strălucite succese. La expoziţia internaţională de la Paris, din 1937, Lipatti primeşte medalia de argint a Republicii franceze pentru compoziţie.
Siguranţa interpretărilor sale era obţinută cu un imens efort; fiecare concert era pentru el o mare încercare. Îngrijorarea, tracul, îl făceau ca bolnav şi chiar gândul apariţiei sale în public era pentru el o tortură. Şi totuşi, niciodată nu s-ar fi îndurat să refuze o chemare: „Nu pot refuza să mă duc acolo unde muzica e aşteptată din toată inima”. Şi aceasta, evident, nu din calcule, deoarece de foarte multe ori el cânta în public fără niciun profit material.
Lipatti depunea o muncă enormă în pregătirea concertelor sale. Era de o stăruinţă şi de o răbdare supraomenească, ce decurgea dintr-o neîndurătoare exigenţă faţă cu sine însuşi. Amorul său pentru lucrul perfect făcea ca întreaga viaţa să fie centrată pe ideea de muncă.
Dinu Lipatti a compus aproximativ 30 de compoziţii, dintre care amintim: „Suita de orchestră”, „Concertino” de pian, „Sonatina” pentru vioară, „Suita simfonică”, „Fantezia pentru pian, vioară și violoncel”, „Simfonia concertantă” (pentru două piane și orchestră de coarde), trei „Nocturne” pentru pian, două „Dansuri românești” pentru două piane, „Fantezia” pentru pian, etc. Ultima lucrare a lui Lipatti datează din septembrie 1950, fiind realizarea unui continuu la Ofranda muzicală a lui Bach.
Dinu Lipatti moare la Geneva pe 2 decembrie 1950, din cauza unei boli necruţătoare. Un amănunt ciudat, în legătură cu acea dispariţie: la primul recital pe care l-a dat Dinu Lipatti la Paris şi anume în ziua de 20 mai 1935, prima piesă pe care a executat-o a fost coralul din Cantata nr. 147 de Bach, în memoria lui Paul Dukas, a cărui înmormântare fusese în aceeași zi. După 15 ani, la 16 septembrie 1950, Lipatti dă un recital la Besancon. El cântă ca supliment aceeaşi cantată. Acesta i-a fost însă ultimul recital, iar cantata cu care şi-a început el şirul recitalurilor a fost şi cea cu care l-a încheiat. Ea a fost prologul şi tot ea epilogul.
