Conducătorul rezistenţei romaneşti din Munţii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsă mai cruntă decât moartea: încă din timpul vieţii sale s-a încercat acreditarea ideii că ar fi înnebunit. Relatările presei de la Viena şi Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat această idee, care printr-o ciudată empatie a fost preluată şi în România.
Teza nebuniei
În 1872 presa austro-ungară anunţa moartea „crăişorului munţilor” într-un articol care a apărut preluat din ziar în ziar – „de la Wiener Fremdenblatt”, la „Hon”: „La începutul anului 1850 a devenit tulburat la minte şi de atunci rătăcea fiind dedat băuturii prin părţile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide şi atunci vorbea despre trecutul său, dar curând i se întunecă capacitatea de gândire şi atunci când i se punea vreo întrebare despre trecutul său obişnuia să zică: Aerul din case era stricat şi atunci am venit eu că o furtună pentru a-l curăţi”.
Alte relatări din presa austro-ungară susţineau că Avram Iancu a fost silit să ducă o viaţă de mizerie, cerşind prin satele din munţi că lăutar orb. Această teză este parţial susţinută de faptul că după încheierea revoluţiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a rătăcit din sat în sat prin Munţii Apuseni. Însă aici trebuie luat în considerare faptul că Avram Iancu a fost arestat în anul 1852 fără niciun motiv, legat şi bătut de un funcţionar austriac.
Testamentul lui Avram Iancu nu conţine nicio urmă de nebunie
La 20 decembrie 1850 – anul în care ziariştii austro-ungari susţineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu îşi scria cu propria mână testamentul: „Ultima mea voinţă. Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfă adusă să prefac în nimic”. Cu un scris de mână sigur, clar şi concis în exprimare, este puţin probabil că testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.
Alte dovezi că Avram Iancu nu era nebun
O altă scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declanşare a unei afecţiuni mintale – a lui Avram Iancu vine să infirme în continuare teza nebuniei. În 1867 tovarăşul său de luptă Ilie Macelariu îl chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu îi răspundea astfel: „Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă ca în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţă nenorocită; nu pentru această viaţă mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin această naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mama al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten, Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867”.
Rândurile de mai sus dezvăluie faptul că Avram Iancu se gândea în continuare la o ridicare armată a românilor – însă se temea că va produce mai mult rău decât bine.
Alte relatări, culese în anii de după moartea lui Avram Iancu vin să ateste faptul că acesta era cât se poate de sănătos din punct de vedere mental.
Odată, în Bodeşti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunţi ţărăneşti, la familia Sida din crângul Higiesti, care îşi aducea ginere în casă, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate că mirele era din al patrulea sat, şi Iancu a însoţit alaiul, întorcând vizita la socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune că Iancu a petrecut frumos la nuntă şi că nu-i adevărat că ar fi fost nebun: „S-o fost smintit el puţin de năcăjit că împăratu i-o făgăduit un colţ de ţară şi l-o minţit când s’o gătat bătaia. De aceea i-o trimis răspuns, ca un bolând nu sta de vorbă cu un mincinos. Şi-am auzit, ca de alta oară când l-o chemat imparatu să se împace cu el, Iancu o pus şeaua p’o vaca şi aşa o vrut să meargă călări în calea împăratului, tot în batjocoră, dar nu l-or lăsat a lui.”
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Conducătorul rezistenţei romaneşti din Munţii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsă mai cruntă decât moartea: încă din timpul vieţii sale s-a încercat acreditarea ideii că ar fi înnebunit. Relatările presei de la Viena şi Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat această idee, care printr-o ciudată empatie a fost preluată şi în România.
