În limba mongolă „almas” înseamnă om sălbatic. Aceste fiinţe bizare, jumătate om, jumătate maimuţă antropoidă, se afirmă că trăiesc în munţii Altai din Mongolia de vest şi în munţii Tian San din provincia învecinată Sinkiang, a Republicii Populare Chineze.
Cea mai veche menţiune tipărită, care se referă la un almas, o găsim în jurnalul de călătorie al nobilului bavarez Hans Schiltberger, care – prin 1420 – a străbătut lanţul de munţi Tian Şan, ca prizonier al mongolilor. El a scris: „În creierii munţilor trăieşte o populaţie care nu are nimic comun cu alte fiinţe omeneşti. Trupul acestor făpturi este acoperit în întregime de blană şi numai mâinile şi faţa le sunt libere. Aceştia hălăduiesc prin munţi ca animalele, mănâncă frunze, iarbă şi ce mai pot găsi”. Schiltberger a văzut cu ochii săi două asemenea fiinţe – un bărbat şi o femeie – pe care le capturase o căpetenie locală şi le dăruise acelora care îl prinseseră pe bavarez.
Un manuscris mongol de istorie naturală de la sfârşitul secolului al XVIII-lea conţine desenat un om sălbatic. Explicaţia scrisă în limba tibetană, chineză şi mongolă menţionează că desenul reprezenta „un om-animal”. Toate celelalte ilustraţii din carte sunt, fără îndoială, ale unor animale şi arată că almas nu era considerat drept o fiinţă supranaturală. De altfel, almas nu constituie un element aparţinând folclorului mongol, ci el este considerat ca fiind o fiinţă obişnuită, din carne şi sânge.
Profesorul Tsyben Zhamtsarano a întreprins primele cercetări ştiinţifice sistematice despre almas, colectând relatări mai ales de la nomazi şi alte populaţii din ţinuturile îndepărtate unde se spunea că trăiesc aceste făpturi, adulţi şi copii laolaltă. El a întocmit hărţi ale locurilor vizitate şi a fost însoţit de un artist, care a participat la investigaţiile sale pe teren, pentru a-i chestiona pe martorii oculari. Din nefericire, Zhamtsarano, care prin 1930 trăia la Leningrad, a căzut victimă terorii staliniste (el a fost etichetat drept „naţionalist burghez” datorită interesului său faţă de folclorul mongol) şi a murit în închisoare, prin 1940. Studiile sale despre almas s-au pierdut.
Însă unul din colaboratorii săi, Dordji Meiren, a depus mărturie că informaţiile culese de ei indicau faptul că, spre sfârşitul secolului al XlX-lea, apariţiile de almas s-au împuţinat simţitor la număr. Se pare că almasii au dispărut aproape cu totul din sudul Mongoliei Exterioare şi din Mongolia Interioară (la sud de Mongolia Exterioară), probabil datorită faptului că ei migrau spre apus pentru a se salva de civilizaţia care îi năpădea. Un alt cercetător, anatomistul V. A. Khakhlov, a prezentat descoperirile sale în legătură cu almas, cuprinse în studii, Academiei Imperiale de Ştiinţe a Rusiei, în 1913. Se pare că nici acestea nu mai există.
În 1936, M. K. Rosenfeld include aceste făpturi în intriga romanului său intitulat Râpa almasilor, care altminteri era un roman obişnuit de aventuri. Rosenfeld auzise despre aceste fiinţe cu prilejul unei călătorii în Mongolia, întreprinsă prin 1920. Între timp, un alt savant mongol – Y. Rinchen – a efectuat cercetări proprii şi, în 1950, în momentul când se reanima interesul faţă de yeti din Himalaya („abominabilul om al zăpezilor”), Academia Sovietică de Ştiinţe a înfiinţat „Comisia pentru studierea problemei omului zăpezilor”. Principala personalitate a comisiei, Boris Porschnev (care ulterior a scris o carte ce trata, în parte, chestiunea almasilor) l-a încurajat pe Rinchen să publice unele din materialele sale. Rinchen a conchis, ca şi predecesorii săi, că populaţia almasă se micşora şi se retrăgea. De atunci, alţi savanţi ruşi şi mongoli au publicat materiale despre almasi, întemeiate pe relatările martorilor oculari şi pe surse literare.
Meiren, colaboratorul lui Zhamtsarano, a susţinut că a văzut pielea unui almas folosită drept covor ritual într-o mănăstire budistă, în sudul regiunii Gobi din Mongolia. Făptura fusese jupuită după ce se făcuse o tăietură dreaptă, de-a lungul şirei spinării, astfel încât trăsăturile principale se păstraseră. Trupul era acoperit cu păr creţ, roşcat, pe cap se afla păr lung, dar faţa – cu excepţia sprâncenelor – era lipsită de păr. Unghiile de la mâini şi picioare erau – cu precădere – umane.
Din diferite descrieri reiese că almasii sunt înalţi de cinci picioare, poate ceva mai mult; că sunt păroşi, sfioşi, cu sprâncene groase, cu bărbia trasă înapoi şi maxilarele proeminente, ieşite în afară. Se hrănesc cu mamifere mici şi plante sălbatice şi folosesc unelte simple, dar nu au o limbă vorbită. Antropologul britanic Myra Shackley afirmă că „modul de viaţă foarte simplu şi înfăţişarea lor sugerează cu tărie că almasii ar putea reprezenta rămăşiţele unui mod de viaţă preistoric şi poate chiar o formă timpurie a omului, al cărui cel mai bun reprezentant este, desigur, omul de Neanderthal”.
Această concluzie este combătută de un alt antropolog britanic, Chris Stringer, care – totuşi – priveşte cu bunăvoinţă problema existenţei almasilor. El se referă la relatările care menţionează „genunchii îndoiţi, mersul neobişnuit, labele picioarelor îndreptate spre interior (cu şase degete, într-un caz), braţul, antebraţul, mâinile şi degetele lungi, nasul mic şi turtit, pomeţii obrajilor ca la mongoli, precum şi lipsa limbii, culturii, a obiceiului de a se hrăni cu carne şi de a face focul. Nimic din toate acestea nu se potriveşte cu ideea acceptată despre înfăţişarea omului de Neanderthal”.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În limba mongolă „almas” înseamnă om sălbatic. Aceste fiinţe bizare, jumătate om, jumătate maimuţă antropoidă, se afirmă că trăiesc în munţii Altai din Mongolia de vest şi în munţii Tian San din provincia învecinată Sinkiang, a Republicii Populare Chineze.
