A existat vreodată tărâmul fabulos al împăratului creştin Ioan? Se spune că acolo ar fi trăit uriaşi şi ciclopi!

4.027 vizualizari

imparatul Ioan„Împărăţia noastră este ţara elefanţilor, dromaderilor, cămilelor, panterelor, zebrelor, leilor albi şi roşii, urşilor albi, greierilor, grifonilor muţi, tigrilor, vampirilor, hienelor, cailor sălbatici, măgarilor sălbatici, oamenilor cornuţi şi chiori, a oamenilor cu un ochi în frunte şi unul la ceafă, a centaurilor, faunilor, satirilor, pigmeilor, uriaşilor înalţi de patruzeci de coţi, a ciclopilor şi a femeilor-ciclop, a păsării Phoenix şi a aproape tuturor speciilor de animale care există pe suprafaţa pământului.” Iată în ce manieră ireală îşi descria împărăţia preotul Ioan în secolul al XII-lea, împărăţia situată undeva în India. Cine era acest preot ieşit din comun? Personalitatea lui misterioasă a stârnit curiozitatea creştinilor europeni timp de trei sau patru sute de ani. În secolul al XII-lea, numele preotului Ioan dă speranţe uriaşe tuturor creştinilor din Europa, dar începând cu secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, iluzia începe să se împrăştie şi nimeni nu s-a mai gândit la acest subiect. Astăzi, doar istoricii şi specialiştii mai ştiu despre ce era vorba.

Preotul loan este în proporţie de nouăzeci la sută un mit şi doar zece la sută, un personaj istoric. În ce priveşte împărăţia lui, imensă de altfel, extrem de puternică, bogată în comori inestimabile, a fost un Eldorado fără alt suport decât imaginaţia populară. Cum este posibil să fi apărut o asemenea legendă, surprinzătoare în multe privinţe, tocmai în Occident? Trebuie însă să ne amintim de propagarea şi de importanţa iniţiale ale creştinismului în Asia, astăzi continentul cu cel mai mic număr de creştini din lume. Creştinismul a pătruns şi în Asia ca în oricare altă zonă a globului, s-a dezvoltat la început rapid, dar a regresat probabil ca urmare a unei contraofensive a băştinaşilor, astfel că a rezistat doar în regiunile restrânse precum Armenia, Georgia şi Siria.

În epoca în care Antichitatea era înlocuită de Evul Mediu, creştinismul a jucat un rol important în Arabia, Irak, Persia, Armenia, Asia Mică, care în zilele noastre sunt teritoriul islamismului. Mai mult chiar, puţin a lipsit ca în secolul al VII-lea, China, cea mai mare ţară din Asia, să treacă la creştinism. Un creştin din Siria – de fapt un adevărat nestorian, adică un eretic conform ortodoxiei romane – s-a stabilit în Imperiul de Mijloc probabil la chemarea împăratului Tai-Tsung (626-649) pe atunci foarte puternic. Aici a fost întâmpinat cu mari onoruri, iar împăratul chinez, cu care era prieten, i-a conferit titlul de „mare preot şi protector al poporului”. Doctrina creştină s-a propagat, prin urmare, timp de două sute de ani, graţie bunăvoinţei tuturor succesorilor lui Tai-Tsung. Dacă în acele vremuri, unul dintre împăraţii chinezi s-ar fi botezat, atunci această ţară imensă ar fi devenit creştină în întregime. Dar începutul promiţător a fost oprit în plin avânt de încoronarea în 845 a împăratului xenofob Wu-Sung care, între 843 şi 845, a ordonat desfiinţarea tuturor religiilor străine. Ceea ce n-a luat mult timp.

Dar, o nouă ocazie s-a ivit în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea: în timpul dominaţiei mongole, China a fost din nou pe punctul să se creştineze. A existat o scurtă perioadă, între 1310 şi 1312, când în China a domnit un împărat botezat, Wu-Tsung, dar moartea lui prematură şi comportamentul lui au făcut să eşueze a doua oară încercarea de creştinare a Chinei. Până la sfârşitul dinastiei mongole în 1368 – când o răsturnare a structurilor politice statale a dus la o revoluţie a naţionaliştilor – creştinismul a ocupat un loc respectat şi uneori influent în Imperiul de Mijloc. între 1307 şi 1328, Pekin a avut un arhiepiscop, Jean de Montecorvino, iar în restul ţării au fost nu mai puţin de şase sedii episcopale.

La fel s-a întâmplat în Evul Mediu şi în alte regiuni din Asia. Mult timp, cel mai fervent susţinător al lui Jean de Montecorvino a fost un împărat asiatic. Marco Polo ştia de existenţa prinţilor creştini în Asia Centrală. Triburile mongole şi turceşti au avut mai multe căpetenii războinice sau politice creştine. La drept vorbind, apartenenţa creştină nu era adeseori decât o faţadă şi se întâmpla ca budismul şi creştinismul să se contopească în mintea credincioşilor. Dar este un fapt că nestorianismul a cunoscut o largă răspândire pe tot continentul asiatic.

În acea epocă, printre triburile turceşti din Asia Centrală, figurează tribul Kara-Kitai. Suveranul lor din 1126 a fost un anume Ya-lu-ta-chi care a arătat calităţi excepţionale de suveran şi căpetenie de război. Se pare că a fost creştin la fel ca majoritatea supuşilor lui, după cum relatează scrierile arabe din acea vreme, care nu pot fi însă verificate. Faptul este însă plauzibil. Ya-lu-ta-chi a format în scurt timp un imperiu vast în Asia Centrală, după o serie de campanii victorioase. Centrul imperiului a fost Bala-Sagun, din nordul Tienchanului. Turkistanul occidental, odată cucerit, se spune că Ya-lu-ta-chi s-a îndreptat cu armata lui de trei sute de mii de oameni spre Khovaresmi, actuala Khiva, pe care turcii seleucizi o cuceriseră şi convertiseră la islamism. Pe 8 şi 9 septembrie 1141, lângă Samarkand a avut loc una dintre cele mai mari bătălii din istoria Islamului, unde musulmanii au fost învinşi. Ya-lu-ta-chi a vrut să-şi continue marşul spre vest, dar planul a fost abandonat din nu se ştie ce motiv. Suveranul n-a supravieţuit mult victoriei; după moartea lui în 1143 sau 1144, vastul său imperiu s-a destrămat într-o mulţime de principate mici.

Dar ştirea bătăliei de la Samarkand a ajuns la urechile creştinilor de pe Pământul Sfânt. Musulmanii le făceau traiul amar, hărţuind fragilul regat al Ierusalimului, ale cărui puncte de apărare creştinii se străduiau să le ridice unul după altul. Pe 25 decembrie 1144, Edessa a căzut în mâinile infidelilor, ceea ce a fost o lovitură grea dată creştinilor. Prin urmare, o nouă înfrângere teribilă a Islamului de către un suveran creştin din Asia le-a dat speranţe; un aliat puternic era pe drum şi i-ar fi ajutat să-i învingă pe ereticii musulmani. Episcopul din Djibal, Siria, l-a întâlnit la Viterbe, pe 18 noiembrie 1145, pe Otto von Freising, unul dintre cei mai mari cronicari germani, frate vitreg cu împăratul germanic Conrad al III-lea. Freising a aflat astfel de existenţa unui rege creştin necunoscut şi, cu această ocazie, pentru prima dată, numele de Ioan asociat cu cel de preot şi rege, a intrat în istorie. Cu siguranţă creştin, s-a consemnat totuşi faptul că era nestorian. Se spunea că imperiul lui se situa dincolo de Persia şi Armenia sau mai departe în Orient. Astfel se explica în Siria cum la patru ani după Samarkanda, nimic nu anunţa încă venirea preotului Ioan victorios.

(Text de Von Daniken)